Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Îţi ţin eu locul, zise domnul Weasley. Este în ordine, oricum am de terminat un raport…

Domnul Weasley nu era îmbrăcat cu roba de vrăjitor, ci cu nişte pantaloni în dunguliţe şi o jachetă veche de pilot. Se întoarse de la Tonks spre Harry.

— Cum te simţi?

Harry ridică din umeri.

— O să se termine totul în curând, zise domnul Weasley încurajator. Peste câteva ore o să fii reabilitat.

Harry nu spuse nimic.

— Audierea este la etajul meu, în biroul Ameliei Bones. Este şefa Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice şi cea care îţi va pune întrebări.

— Amelia Bones este de treabă, Harry, zise Tonks cu sinceritate. Este dreaptă, o să te asculte.

Harry dădu din cap aprobator, încă nereuşind să se gândească la ce anume să spună.

— Nu-ţi pierde cumpătul, zise Sirius brusc. Fii politicos şi nu te abate de la subiect.

Harry dădu iar din cap.

— Legea este de partea noastră, spuse Lupin încet. Chiar şi vrăjitorilor minori li se permite să facă vrăji în situaţii de viaţă şi moarte.

Ceva foarte rece se prelinse pe ceafa lui Harry; pentru o clipă crezu că aruncase cineva o Vrajă de Deziluzionare asupra lui, apoi îşi dădu seama că doamna Weasley îi ataca părul cu un pieptene ud. Îl apăsă cu putere pe creştet.

— Nu stă niciodată culcat? zise ea disperată.

Harry clătină din cap.

Dl. Weasley se uită la ceas şi îşi ridică privirea spre Harry.

— Cred că ar trebui să plecăm, zise el. Este puţin cam devreme, dar cred că o să-ţi fie mai bine la Minister decât dacă o să stai să aştepţi aici.

— Bine, zise Harry automat, lăsând felia de pâine prăjită în farfurie şi ridicându-se.

— O să fie în ordine, Harry, zise Tonks, bătându-l pe braţ.

— Noroc, spuse Lupin, sunt sigur că o să fie totul bine.

— Şi dacă nu, zise Sirius sumbru, mă ocup eu de Amelia Bones în locul tău…

Harry zâmbi stins. Doamna Weasley îl îmbrăţişă.

— Îţi ţinem pumnii, spuse ea.

— Da, zise Harry. Atunci… ne vedem mai târziu.

Îl urmă pe domnul Weasley până sus şi pe hol. O auzi pe mama lui Sirius mormăind în somn, de dincolo de draperii. Domnul Weasley deblocă uşa şi ieşiră amândoi în zorii dimineţii reci şi gri.

— De obicei nu mergeţi pe jos la serviciu, nu? îl întrebă Harry, când porniră vioi spre piaţă.

— Nu, de obicei Apar, zise domnul Weasley, dar este evident că tu nu poţi, şi cred că e mai bine să ajungem într-un mod cu totul non-magic… face o impresie mai bună, având în vedere pentru ce ai fost sancţionat…

Domnul Weasley îşi ţinea mâna în buzunar în timpul mersului. Harry ştia că era încleştată în jurul baghetei. Străzile dărăpănate erau aproape pustii, însă când ajunseră la o mică staţie de metrou mizerabilă, îşi dădură seama că era deja plină de navetişti. Ca întotdeauna când era în apropierea Încuiaţilor care îşi vedeau de treburile lor cotidiene, domnului Weasley îi era foarte greu să îşi înfrâneze entuziasmul.

— Pur şi simplu fantastice, şopti el, arătând spre automatele de cartele. Minunat de ingenioase.

— Sunt stricate, zise Harry, indicându-i semnul.

— Da, dar chiar şi aşa… spuse domnul Weasley, zâmbindu-le cu drag spre ele.

În schimb, cumpărară biletele de la un paznic care părea destul de adormit (Harry se ocupă de tranzacţie, având în vedere că domnul Weasley nu se prea pricepea la banii Încuiaţilor) şi cinci minute mai târziu se urcau într-un tren subteran, care îi ducea către centrul Londrei. Domnul Weasley verifică neliniştit hărţile metroului de deasupra ferestrelor.

— Încă patru staţii, Harry… Acum mai sunt trei staţii… Încă două staţii, Harry…

Coborâră la o staţie chiar din inima Londrei şi fură măturaţi afară din metrou de un val de bărbaţi şi femei în costum şi cu serviete. Urcară pe scara rulantă, dincolo de bariera de cartele (domnul Weasley fu încântat de modul în care aparatul îi înghiţi cartela), şi ieşiră într-o stradă mare, încadrată de clădiri impozante, aflată în plin trafic.

— Unde suntem? zise domnul Weasley derutat şi pentru o clipă îi îngheţă sângele în vine.

Harry crezu că se dăduseră jos la altă staţie, în ciuda apelurilor repetate la hartă ale domnului Weasley; însă o secundă mai târziu el zise:

— A, da… pe aici, Harry.

Apoi îl conduse pe o alee lăturalnică.

— Iartă-mă, spuse el, însă nu am mai venit niciodată cu metroul şi totul este destul de diferit din perspectiva Încuiaţilor. Sincer să fiu, până acum nu am mai folosit în viaţa mea un permis de vizitator.

Cu cât avansau, cu atât clădirea devenea mai puţin impozantă şi mai mică, până când ajunseră pe o stradă unde erau mai multe case cu birouri oarecum dărăpănate, o cârciumă şi o zonă de trecere foarte aglomerată. Harry se aşteptase ca Ministerul Magiei să aibă un sediu mai impresionant.

— Am ajuns, spuse domnul Weasley vesel, arătând către o veche cabină telefonică roşie, căreia îi lipseau câteva ochiuri de geam şi care era plasată în faţa unui perete plin de graffiti. După tine, Harry.

Deschise uşa cabinei telefonice.

Harry intră, întrebându-se despre ce Dumnezeu era vorba. Dl. Weasley se strecură lângă Harry şi închise uşa. Erau înghesuiţi; Harry era lipit de aparatul de telefon, care atârna strâmb de peretele cabinei, de parcă ar fi încercat să-l dea jos un vandal. Domnul Weasley se întinse pe lângă el după receptor.

— Domnule Weasley, cred că şi acesta ar putea să fie stricat, zise Harry.

— Nu, nu, sunt sigur că este în ordine, spuse domnul Weasley, ţinând receptorul deasupra capului şi uitându-se la discul cu numere. Să vedem… şase…, zise el şi formă numărul, doi… patru… şi încă un patru… şi un alt doi…

În timp ce discul se învârtea încet la loc, în cabina telefonică se auzi o voce monotonă de femeie, nu din receptorul din mâna domnului Weasley, ci la fel de tare şi clar ca şi când ar fi stat o femeie invizibilă chiar lângă ei.

— Bine aţi venit în Ministerul Magiei. Vă rog să spuneţi cum vă numiţi şi ce doriţi.

— Hm… făcu domnul Weasley, fiind evident că nu ştia dacă să vorbească sau nu în receptor.

Făcu un compromis, ţinând partea unde se vorbeşte la ureche.

— Arthur Weasley, Oficiului de Folosire Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi. Sunt aici pentru a-l însoţi pe Harry Potter, căruia i s-a cerut să se prezinte la o audiere disciplinară…

— Vă mulţumesc, zise vocea calmă de femeie. Vizitatorule, te rog să iei o insignă şi să ţi-o prinzi în piept de robe.

Se auziră un păcănit şi un zornăit, iar Harry văzu ceva alunecând pe planul înclinat unde apăreau de obicei monedele nefolosite. Luă obiectul în mână: era o insignă argintie pătrat pe care scria Harry Potter, audiere disciplinară. Şi-o prinse piept de tricou şi vocea de femeie vorbi iar.

— Vizitator al Ministerului, ţi se cere să te supui unei verificări şi să îţi prezinţi bagheta pentru înregistrare la biroul securitate, care se află la capătul îndepărtat al atriumului.

Podeaua cabinei telefonice se cutremură. Coborau încet în pământ. Harry privi neliniştit cum trotuarul părea să se ridice dincolo de ferestrele cabinei, până când întunericul li se aşternu peste capete. Apoi nu mai văzu nimic; auzea doar un zgomot şters de maşinărie, în timp ce cabina îşi croia drum în jos prin pământ. Cam la un minut după aceea, deşi lui Harry i se păru că trecuse mult mai mult, printr-o crapi tură se ivi o lumină aurie care îi atinse picioarele şi, întinzându-se, se ridică, până când îi bătu direct în faţă şi trebui să clipească pentru a nu lăcrima.