Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

— Unde propuneți să se amenajeze un asemenea adăpost? întrebă Gapek.

— Îți spun eu unde, interveni Elena Nikolaevna. În Australia, pe țărmul Mării Coralilor. În regiunea aceea locuiește fiica mea. Acolo sunt mulți atoli de corali. În mijlocul fiecăruia e o lagună, ca un acvarium mare, foarte potrivită ca adâncime. Barierele de corali despart perfect lagunele de mare. E suficient să se ridice deasupra lagunei o cupolă, să se dea drumul în ea la bioxid de carbon și colțul Venus e gata.

— Admirabil! se declară de acord Henri Lamel.

Când Henri Lamel comunică lucrul acesta pe Pământ fu admonestat cu severitate pentru încălcarea disciplinei comunicațiilor în cosmos. Totuși, cei de pe Pământ se bucurau de grădina noastră zoologică și promiseseră să constituiască într-un termen record deasupra unuia dintre atolii de corali o bună cupolă transparentă și să pregătească ceea ce mai era necesar. Ni s-a permis să aterizăm direct pe Pământ, fără escală pe Lună…

Pe drum spre Pământ am avut multă treabă. Am sistematizat datele experienței, am făcut ordine în însemnări, am completat din memorie ceea ce nu apucasem să notăm pe Venus, am îngrijit animalele, care înghițeau cu poftă în loc de hrana lor obișnuită pilulele noastre cosmice.

În timpul acesta rachetele noastre își continuau zborul spre Pământ, lăsând în urma lor milioane de kilometri de spațiu cosmic.

Din când în când, la tabloul de comandă cădea un semnalizator. Însemna că radiolocatoarele rachetei reperaseră un meteorit. Aparate speciale de calculat determinau rapid punctul de intersecție al drumului lor cu traiectoria rachetei, și în caz de primejdie rachetoplanul își schimba ușor direcția de zbor.

La un moment dat am auzit un șuier strident și în aceeași clipă rachetoplanul a evitat ciocnirea cu un meteorit. Foarte aproape de noi, la vreo patruzeci de kilometri, zbura o masă de piatră, cenușie, colțuroasă, cu diametrul de vreo douăzeci de kilometri. Era un asteroid, o mică planetă, asemănătoare multor altora care zboară în spațiul sistemului solar.

Dar cea mai mare primejdie o reprezentau pentru noi nu asteroizii gigantici care erau reperați cu ușurință de radiolocatoare, ci meteoriții mici, cât o nucă. Aceștia erau foarte greu detectați de radiolocatoare, de aceea în ajutorul radiolocației veneau razele infraroșii. Pe rachetoplan se aflau câteva aparate cu raze infraroșii, care descopereau de la distanță cele mai mărunte particule de pulbere cosmică încălzite de soare.

Chiar și folosirea unor asemenea aparate perfecționate și sigure nu excludea însă primejdia ciocnirii cu meteoriții. Odată, în timp ce prânzul nostru cosmic, tablete dizolvate într-un pahar cu apă fiartă, era pe sfârșite răsună pe neașteptate șuierul ascuțit, alarmant al sirenei, anunțându-ne o primejdie apropiată. Am tresărit cu toții.

Șuierul sirenei continua. Rachetoplanul a virat ușor, din care cauză ne-am rostogolit spre peretele opus. S-a auzit o lovitură ușoară, însoțită de un țiuit strident. Suori s-a apucat deodată de picior și a căzut jos. Pe scafandrul ei apăru sânge. Elena Nikolaevna se repezi la ea și-i cercetă piciorul. Rana nu era primejdioasă, un micro-meteorit îi străpunsese piciorul fără a-i atinge osul. În timp ce Elena Nikolaevna îi pansa rana, eu am căutat împreună cu Erilik spărtura din pereții cabinei. Tot spațiul dintre pereții dubli ai rachetoplanului era plin cu aer comprimat în care pluteau ca niște mingi de fotbal niște globuri elastice de masă plastică, imponderabile. Șuvoiul de aer care ieșea prin spărtura produsă de meteorit, trăgea cu sine pe cele mai apropiate dintre aceste globuri care astupau spărtura ca un dop. Tot acest dispozitiv începu să funcționeze și de astă dată cu precizie. Câteva clipe după aceea șuierul aerului care ieșea încetase, globurile de masă plastică astupaseră spărtura din pereți.

După cum s-a lămurit mai târziu din descifrarea înregistrărilor efectuate de aparatele automate, ciocnirea cu micrometeoritul se întâmplase din cauza unei coincidențe a cărei probabilitate de realizare era infimă. Traiectoria rachetoplanului se încrucișase nu cu unul ci cu trei micrometeoriți care veneau din diferite direcții. Mașinile de calculat determinaseră rapid că în orice direcție ar fi virat rachetoplanul cu unul din micrometeoriți tot trebuia să se ciocnească. Și de astă dată s-a manifestat perfecțiunea aparatelor rachetoplanului. În câteva fracțiuni de secundă ele i-au modificat traseul astfel încât el s-a ciocnit cu cel mai mic dintre cei trei micrometeoriți.

Stând culcată, cu piciorul pansat, Suori glumi:

— Din trei rele l-am ales pe cel mai mic…

Trebuie să astupăm ermetic spărtura pe dinafară. Elena Nikolaevna și Erilik au rămas în rachetoplan împreună cu Suori, iar Gin Fan-și și cu mine ne-am echipat cu costumele de scafandru, ne-am legat cu cabluri rezistente, am luat cu noi un petic de metal și am ieșit din rachetoplan printr-o trapă specială.

Gin Fan-și nu s-a despărțit nici atunci de aparatul său de filmat. El și-a făcut vânt, îndepărtându-se de rachetoplan atât cât îi îngăduia lungimea cablului și a filmat nava noastră care zbura în spațiul cosmic pe fondul cerului înstelat. Eu am găsit spărtura și i-am aplicat peticul. Aliajul pirotehnic din care era făcută marginea peticului sa aprins, împroșcând scântei, și peticul s-a sudat automat de fuzelajul rachetoplanului.

— Priviți, Alexandr Alexandrovici, spuse Gin Fan-și, de aici se vede cât de minunat este Universul infinit.

Nici nu ne venea să credem că zburam vertiginos împreună cu rachetoplanul. Nimic nu ne făcea să sesizăm mișcarea noastră, nu trecea în zbor aproape de noi niciun punct de reper, nu se învolbura praful pe drumuri, nu simțeam zdruncinături, nu auzeam zgomote, iar stelele ornamentau spațiul cu luminile lor îndepărtate.

— Hai să intrăm în rachetoplan, l-am chemat în cele din urmă pe Gin Fan-și.

— Așteptați, Alexandr Alexandrovici. Încă puțin. Cine știe dacă o să mai avem vreodată un asemenea prilej de a privi Universul… Pământul, oamenii, toate sunt atât de îndepărtate…

— Din pricina acestei priveliști feerice văd că te apucă nostalgia. Hai în rachetoplan.

Ne-am continuat zborul câteva săptămâni, fără niciun fel de peripeții. Drumul înapoi spre Pământ ni s-a părut mult mai lung decât la ducere, deși la drept vorbind era chiar ceva mai scurt, deoarece poziția relativă a ambelor planete era acum mult mai favorabilă pentru călători. Mai aveam o săptămână de zbor până la Pământ. Darâcean susținea morțiș că simte deja atracția terestră. Săptămâna se scurgea încet ca ultima jumătate de oră în tren. Tot timpul unul sau altul dintre noi se apropia de luminatorul rachetoplanului privind îndelung Pământul.

Ni se părea că pe întreaga boltă cerească nu exista ceva mai minunat și mai drag decât acea admirabilă stea — Pământul — cu satelitul lui, Luna.

Dar iată că, cu câteva zile înainte de a sosi pe Pământ, în cabina rachetoplanului s-a auzit mai întâi un zgomot nedeslușit, apoi câteva bubuituri puternice. Toți am tresărit întorcând privirile spre tabloul de comandă. Becul verde lumina liniștit, ceea ce însemna că întreaga aparatură era în perfectă stare.

— Ce-i asta? Din nou meteoriții?

Am tras cu urechea, ținându-ne respirația.

— Ni s-a părut oare? întrebă Gin Fan-și.

Drept răspuns la întrebarea lui, s-au auzit din nou câteva lovituri și o trosnitură puternică, de parcă cineva încerca să spargă peretele despărțitor.