Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

— E în compartimentul de bagaje! exclamă Elena Nikolaevna.

Ne-am repezit într-acolo. Bubuiturile și trosniturile se auzeau din dulapul așezat într-un colț îndepărtat al compartimentului. Am scos din el tot, în afară de lada cu oul de diplodoc.

— O scoatem și pe ea?

— Desigur!

În condiții de imponderabilitate, specifice zborului în cosmos, minunile sunt posibile. Am scos singur, cu ușurință, lada pe care abia o ridicasem patru oameni pe Venus. Deodată lada a început să se clatine în mâinile mele.

— Țineți, c-o scap!

Toți au prins lada, au pus-o cu grijă jos, și au deschis repede un zăvor, apoi pe celălalt. În aceeași clipă capacul a fost ridicat și înăuntru a apărut capul unui diplodoc nou născut. Am rămas înlemniți.

Diplodocul ne privea încrezător cu ochii lui mici. Deodată, deschise gura și începu să ragă jalnic.

Răgetul lui ne aduse în fire.

— Dar cum a fost clocit oul? întrebă nedumerită Suori. Doar, lada a stat la o temperatură de maximum douăsprezece grade Celsius. N-a putut să germineze la o temperatură atât de scăzută!

— Hai să-l scoatem din ladă.

Apucând cu mâna coaja groasă a oului, am scos diplodocul împreună cu găoacea lui și l-am pus jos. Diplodocul ieși încet din găoace cu labele dinainte și se întinse. Probabil că așa ieșeau din găoace toți diplodocii nou născuți. Dar el se mișca într-o navă cu gravitație redusă sau, în anumite perioade, chiar lipsită de gravitație. În asemenea condiții chiar și o mișcare atât de ușoară era suficientă ca să se înalțe în aer.

— Țineți-l! strigă Gin Fan-și, filmând scena.

I-am venit noului născut în ajutor. Am spart coaja oului și i-am vârât picioarele în niște inelușe metalice, care, atrase de electromagnet, îi mențineau echilibrul. Diplodocul, umed, avea o înfățișare care nu se potrivea deloc cu dimensiunile lui destul de mari.

Când am comunicat celei de a doua rachete că ieșise din ou un diplodoc în carne și oase, Lamel mai să plesnească de invidie.

— Știam eu că în racheta voastră zborul va fi mai interesant! La voi a ieșit din ou diplodocul, v-a străpuns și un meteorit, pe când la noi nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic!

Ajutorul lui, ca zoolog cu experiență, ne-ar fi fost foarte necesar atunci. Neputând să-l transbordăm în racheta noastră mult încercată, l-am rugat să ne sfătuiască cum să procedăm cu diplodocul.

— În primul rând trebuie să-l uscați, a declarat Lamel atât de doct, de parcă până în ziua aceea se ocupase numai cu uscarea diplodocilor ieșiți din găoace.

Am dus diplodocul într-un colț în care intra prin luminator un mănunchi bogat de raze solare. Lamel a poruncit să se aștearnă sub diplodoc un pled și să se pună pe geamul luminatorului o pânză albă, pentru ca razele solare să nu-i vatăme ochii. În ciuda tuturor grijilor noastre, diplodocul răgea însă mereu.

— Ce-o fi vrând? l-am întrebat pe Lamel, ca pe o autoritate în privința diplodocilor nou născuți.

Lamel a căzut pe gânduri. Îi priveam în tăcere, cu respect, pe ecranul televizorului, chipul îngândurat. Astfel arată comandanții de oști atunci când hotărăsc soarta bătăliilor.

— Vrea apă! se pronunță el cu competență. Dați-i apă.

Elena Nilcolaevna aduse pulverizatorul; în cosmos, în condiții de imponderabilitate, apa nu curgea din sticlă, trebuind trasă de acolo cu para de cauciuc. Îndată ce simți apa, diplodocul începu într-adevăr să bea cu lăcomie. Bău, una după alta, câteva sticle, apoi se culcă liniștit pe pledul așternut, încălzindu-se în razele soarelui.

În timp ce noi trebăluiam pe lângă diplodoc, Suori examina cu atenție lada în care fusese ambalat oul. Chipul ei era îngândurat și sprâncenele încruntate. Se străduia să rezolve o problemă complicată: cum fusese clocit oul?

— Am înțeles! exclamă ea în cele din urmă.

— Ce anume?

— E simplu! În ladă am amenajat un frigider cu semiconductori, pentru a menține temperatura în jurul a douăsprezece grade Celsius. Așa-i?

— Întocmai.

— Ei, aflați că din greșeală am conectat frigiderul invers — am încurcat capetele firelor și în loc de răcitor a ieșit un rechaud — cu semiconductori…

— Cu alte cuvinte… completă Erilik.

— Cu alte cuvinte, conchise Suori, lada s-a transformat într-un incubator.

— Așa sau altfel, primul diplodoc domestic a venit pe lume și trebuie să i se dea un nume, spuse Gin Fan-și.

Ideea plăcu tuturor și propunerile începură să se reverse ca din cornul abundenței.

— Cosmos!

— Pilot!

— Astronaut!

— Turist!

— Asteroid!

După dezbateri de scurtă durată s-a hotărât ca diplodocul să fie numit „Astronaut”.

…Rachetoplanul zbura vertiginos spre Pământ. Erau ultimele ore de zbor. Ne îndreptam spre Australia. Scumpa noastră planetă se vedea toată ca în palmă prin iluminator.

Astronaut ne mâncase toate proviziile și ne băuse toată apa. De două zile nu mai aveam hrană și apă.

În vederea aterizării, Gin Fan-și înfășură diplodocul în pledurile noastre și-l atârnă în extensoarele trainice de cauciuc din mijlocul compartimentului de bagaje. Astronaut răgea și se zbătea.

O oră după aceea am aterizat.

Coasta răsăriteană a Australiei este despărțită de marea caldă a Coralilor printr-un lanț lung de atoli. Această barieră naturală, creată de-a lungul veacurilor de micile ființe vii, ia asuprăși primele asalturi amenințătoare ale fluxului.

Acolo, ziua e arșiță, soarele dogorăște fără milă. Aerul e umed și înăbușitor, rafalele abia simțite ale vântului ne aduc cine știe ce ușurare. În schimb, seara, briza ușoară ce suflă dinspre uscat, duce spre insule miresmele florilor tropicale, izul amărui al mării, și o dată cu acestea și o răcoare plăcută.

Deasupra unei asemenea insule de corali, în apropierea fermei zootehnice unde lucra Ania, a fost înălțată o cupolă mare, din peliculă rezistentă, translucidă. Pe insulă fusese construită o stațiune specială de pompare care trebuia să regleze componența aerului sub cupolă, să-l îmbogățească cu bioxid de carbon, și să mențină în mod automat o anumită temperatură și umiditate, reducându-le sau sporindu-le după trebuință.

În apropiere, pe continent, se ridica o clădire cu două etaje pentru cercetătorii care trebuiau să studieze animalele și plantele de pe Venus.

În sfârșit ne scosesem echipamentul de scafandru sub cerul liber și inspiram cu aviditate aerul proaspăt al Pământului. Poate din neobișnuință, poate de bucurie, ne simțeam puțin amețiți.

— Vai, ce bine e la noi! exclama când unul, când altul. Priviți ce soare! Dar aerul! Marea! Cerul!

Un singur lucru ne întuneca bucuria: eram ținuți în carantină timp de zece zile, nefiind permisă nicio vizită, parcă eram ciumați — înainte de a fi făcut o vaccinare specială. Trebuia să ne mulțumim cu convorbirile telefonice, cu comunicările prin televiziune, dar nouă ne era atâta dor de oameni, încât așa ceva nu ne satisfăcea.

Am dus toate animalele pe atol, în „colțul Venus”.

Atenția generală era desigur îndreptată spre Astronaut. Acesta se adaptase destul de repede la noul mediu. Când se văzu sub cupolă, adulmecă încoace și încolo, simți mirosul cunoscut de bioxid de carbon, strănută de câteva ori, scoase un răget prelung și împins de un instinct puternic, se repezi spre apă. Nimeni nu-l învățase să înoate, niciodată nu-și văzuse rudele de pe Venus făcând acest lucru, dar se simți numaidecât în elementul lui și se afundă de câteva ori cu capul în apă și începu să dea din coada lui vânjoasă.