Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Nimeni nu scotea o vorbă. Totul se petrecuse atât de repede, încât părea un coșmar. Viktor stătuse lângă noi doar cu câteva clipe mai înainte și iată acum această înfiorătoare grămăjoară de cenușă. Nu ne puteam veni în fire. Inimile ne erau zdrobite de o durere nemărginită, întețită de simțământul vinei noastre comune; experiența cu microsoarele devenise demult prea primejdioasă și ea ar fi trebuit întreruptă la vreme. Și noi tot o tărăgănasem.

Venindu-și puțin în fire după nenorocirea care ne lovise. Elena Nikolaevna spuse cu voce surdă:

— Să mergem. Microsoarele este încă deasupra noastră.

Am urmat-o în peșteră, tăcuți, cu inima grea.

— Nu mai prevenim Pământul. Pregătiți-vă. Lansăm îndată microsoarele dincolo de orbita planetei Venus.

Elena Nikolaevna scoase limitatorul de pe maneta de comandă și o trase brusc înainte până la refuz. Părea că dispozitivele de teleghidare vibrară de încordare, funcționând cu capacitatea maximă. Microsoarele se îndepărtă repede și pieri din vedere.

— Gata, spuse Elena Nikolaevna cu aceeași voce surdă, deconectând dispozitivele electrostatice. Experiența noastră s-a terminat.

Descărcând numaidecât puternica baterie de condensatoare, am scos capotele de protecție de pe dispozitivul de ghidare.

Mare ne-a fost ciuda când am constatat cauza funcționării defectuoase a acestor dispozitive. Cablurile masive care se ridicau până în vârful turlelor erau acoperite cu un strat special izolator, de calitate superioară, apt să suporte o tensiune foarte mare. Această izolație putea să reziste de asemeni la o căldură de cinci sute de grade, și la un ger de două sute de grade. Pe Pământ fusese supusă la probe în ceea ce privea rezistența chimică, și la frecare, dând rezultate admirabile. Constructorii ținuseră seamă de tot. Dar iată că acolo, pe Venus (cine ar fi putut să prevadă lucrul acesta?), acolo ea devenise hrana unor gândaci argintii. Micile lor maxilare lacome au ros izolația în toată grosimea ei, până la metal. Unii gândaci treceau de pe cablurile dezgolite pe cele vecine, formând o mică punte vie. Atunci se producea un scurtcircuit și în aceeași clipă microsoarele se deplasa pe bolta cerească.

— Uite, blestemații, au ajuns la cablurile principale, spuse Gin Fan-și. Asta a provocat nenorocirea…

Niște gândăcei… De câte ori sunt mai înfiorători decât animalele de pradă cele mai primejdioase! Nu degeaba locuitorii Africei îl numeau rege al junglei nu pe leu, bivol sau elefant, ci pe furnica rătăcitoare — ziaf. Noi ne păzeam de dihănii uriașe, iar lovitura ne fusese dată de niște gândăcei mici cât un bold.

Ceremonia funebră în memoria lui Viktor avu loc în aceeași zi. Gin Fan-și ciopli din piatră moale o urnă mare, pe care gravă data nașterii și morții defunctului, puse în ea rămășițele pământești ale acestuia și o așeză pe o lespede de piatră netedă, în apropierea peșterii.

Stăteam în jurul urnei într-o tăcere apăsătoare. Elena Nikolaevna făcu un pas înainte și rosti cu glas sugrumat:

— Adio, scump tovarăș! Pământul va afla despre fapta ta eroică…

Glasul îi șovăi și ea izbucni în plâns. Nimeni n-a mai scos un cuvânt. Și apoi, ce cuvinte ar fi putut exprima toată profunzimea durerii care ne umplea inimile!

Așa s-a încheiat experiența noastră: am reușit să demonstrăm posibilitatea stabilității microsoarelui, dar cu un preț foarte scump, cu prețul vieții unuia dintre tovarășii noștri.

— Cum o să-i dau de veste Celitei? murmură Elena Nikolaevna.

Pe toți ne chinuia acest gând…

Da, am avut parte să trăiesc până în comunism. Am văzut că viața a devenit alta, mai luminoasă, mai plină de bucurii, mai bogată. Pământul nostru se dezbărase de toate relele: război, nedreptate, inegalitate, mizerie, de toate acele tare rușinoase, pe care le poți explica, dar nu și tolera. Strănepoții noștri trăiau intens. Zilele lor erau pline de muncă, ei mergeau mai departe pe calea măreață a cunoașterii și a luptei pentru o viață mai bună, începută de strămoșii lor. O cale zbuciumată, pe care aveau de întâmpinat greutăți inevitabile și uneori chiar primejdii. De-ar fi viața oamenilor cât mai plină de bucurii! Fericit cel ce muncește și-și iubește munca, fericit cel ce are în față un țel măreț și luptă pentru înfăptuirea lui, fericit cel însetat de fapte eroice și care le săvârșește, fericit cel ce merge înainte.

Pământul își chema fiii. Racheta noastră recepționa deja de două zile semnale convenționale, prin care eram înștiințați că peste o săptămână va sosi momentul cel mai favorabil pentru a zbura înapoi spre Pământ. Henri Lamel îi însărcină pe Anifer și pe Saumian să zboare peste regiunea explorată și să amplaseze în diferite puncte aparate automate cu baterii atomice, care trebuiau să transmită pe pământ de-a lungul a zeci de ani felurite date de pe Venus.

Până la plecare mai rămăseseră patru zile. Anifer și Saumian dădură întâmplător peste adăpostul unor animale gigantice — cele mai mari pe care le întâlnisem pe Venus.

Trăiau în apele calde care scăldau o insulă mare, apropiată, situată spre sud. Prin înfățișarea lor, aminteau oarecum de diplodocul uriaș ale cărui rămășițe fuseseră descoperite pe Pământ de arheologi. Așa le-a și rămas numele — diplodoci. Pe Pământ ne-am obișnuit să fim impresionați de mărimea elefanților, dar pe lângă diplodoci aceștia ar părea pitici. Diplodocii de pe Venus erau niște ierbivore inofensive care stăteau mai tot timpul în apă. Se mișcau încet de-a lungul țărmului, rupând cu poftă frunzele suculente ale plantelor și devorând cantități imense de alge marine. Ieșeau pe uscat doar când depuneau în nisipul fierbinte ouăle lor pestrițe, mari cât un bolovan.

Lamel le dădu voie lui Saumian și lui Anifer să rămână în observație lângă adăpostul diplodocilor, iar noi, ceilalți, am început să facem pregătirile de plecare.

Nu era o treabă ușoară. În rachetă nu aveam prea mult loc. Trebuia să așezăm cât mai economic materialele adunate, colecțiile, mostrele, să aruncăm dublurile. În afară de asta trebuia să luăm o rezervă suficientă de apă, purificând-o în prealabil de bioxidul de carbon și de celelalte elemente toxice — aveam de zburat nu o zi sau două, ci mai bine de o lună.

În primul rând ne-am ocupat de racheta biologilor, rânduind lucrurile în cabină. Lamel descoperi pe neașteptate sub patul lui Gapek un sac din peliculă transparentă, umflat ca un balon. În sac se găseau două cuști, și în fiecare din ele câte un pui de reptilă zburătoare. El îl chemă pe Gapek și-i arătă în tăcere cuștile. Acesta zâmbi, fără a încerca să se dezvinovățească.

— Henri, îi spuse el confidențial, hai să-i ducem pe Pământ. Nimeni n-a adus încă așa ceva până acum. Nu ocupă loc mult. La urma urmei sunt gata să-i țin pe patul meu.

— Nostim mai ești! Păi despre asta e vorba? Ce o să respire ei în rachetoplan? Aerul din cabină are compoziția de pe Pământ. Surplusul de oxigen le va arde plămânii.

— M-am gândit la acest lucru și am umflat sacul cu bioxid de carbon.

— Și crezi că are să le ajungă multă vreme? O zi, două, și după aceea trebuie să-l schimbi. O să ai numai bătaie de cap cu ei!

— Atunci ce-i de făcut, Henri? se plânse Gapek. Ce ar fi ca noi să stăm în scafandru, iar rachetoplanul să-l umplem cu aer de aici?

Propunea lucrul acesta atât de simplu de parcă ar fi fost vorba să îmbrace un simplu costum de plimbare.