Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Gerurilor cu ninsori îmbelșugate le lua locul o vreme caldă, statornică. Zăpada care căzuse de curând se topea năvalnic, scurgându-se în pâraie repezi către lacuri și râuri. Solul se desfundase într-atât încât abia puteai să umbli; noroiul cleios, clefăitor, se lipea de încălțăminte și îngreuna picioarele, parcă de ele ar fi atârnat greutăți de câte o jumătate de pud. De pe Pământ se ridicau aburi jilavi. Umiditatea aerului ajungea până la nouăzeci de procente. Din munți se rostogoleau șuvoaie de apă, contopindu-se în torente zgomotoase.

Plantele, care se pregătiseră să hiberneze o săptămână și jumătate, fuseseră brusc trezite la viață. Toată natura se înviorase. Eram martorii adaptării vegetației de pe Venus la scurta primăvară. Multe dintre plante se trezeau din hibernare atât de repede, încât se părea că tot ce se petrece în jurul nostru are loc de fapt de cealaltă parte a unei lupe fermecate a timpului. Frunzele, ieri încă niște ghemotoace vârtoase se deschideau repede ca să prindă cu nesaț razele calde. Mugurii se umflau și plesneau în cursul unei singure zile. Peste tot apăreau lăstare tinere, gălbui-roșcate, creșteau văzând cu ochii, cu treizeci de centimetri pe zi, îmbrăcându-se în frunze fragede. Plantele se grăbeau vădit. Nu știau că acum nu le mai amenință sosirea peste noapte a frigului; microsoarele se afla tot timpul la zenit, rotindu-se o dată cu planeta.

Insula noastră devenise o pajiște de o frumusețe feerică. Parcă ne-am fi aflat în împărăția apelor, într-o fantastică grădină a lui Poseidon. Frunzele galbene, de un portocaliu gingaș sau roșietice păreau nestemate de chihlimbar sau de mărgean, iar florile multicolore, ce se legănau pe tulpinele lor

— peștișori tropicali.

După lansarea microsoarelui Elena Nikolaevna a predat comanda lui Henri Lamel. Expediția lui primise o sarcină complexă și grea: trebuia să culeagă informații cu privire la flora și fauna din zona ce-i fusese repartizată pentru cercetări, să studieze măcar în linii generale structura solului, să alcătuiască o hartă a câmpului magnetic, să precizeze formațiile norilor, să măsoare adâncimea celor mai importante bazine de apă. În afară de aceasta, li se ceruse să fotografieze din aer suprafața planetei și să aducă pe Pământ material pentru alcătuirea unei hărți amănunțite. În acest scop luaseră un aparat fotografic automat, un dispozitiv complex, montat pe un ornitopter, care zbura teleghidat în jurul planetei, făcând fotografii.

Acum, expediția noastră trebuia să-i ajute să ducă la bun sfârșit această uriașă muncă științifică.

Ne-am împărțit în trei grupe: botanică, zoologică și geologo-geografică. Munca era interesantă în oricare din aceste grupe, totuși fiecare ar fi dorit să intre în grupa zoologilor, la Henri Lamel. S-a stabilit ca eu să intru în grupa lui, împreună cu Elena Nikolaevna și cu Suori Darâcean.

— Păi sigur, ambele femei au nimerit la Lamel. Mare noroc au franțuzii ăștia, naiba să-i ia! Asta o fi ceva ereditar la ei? glumi Saumian.

Lamel ne explică destul de simplu îndatoririle noastre.

— Luați cu dumneavoastră aparatele și filmați tot ce vi se pare interesant. Nu vă împrăștiați. Mai bine faceți asupra fiecărui animal cât mai multe observații. Nu pregetați să vă notați observațiile. Nu vă bizuiți pe memorie. Nu uitați de primejdiile care vă pândesc. Țineți mereu arma la îndemână. Asta e tot. A, era să uit: hărți nu avem încă, așa că va trebui să vă orientați după microsoare cu ajutorul busolelor și sextantului. El este permanent în aceeași poziție față de Venus și va fi un reper foarte bun. Dacă întâlniți ceva interesant pentru geologi și botaniști, faceți fotografii sau notați coordonatele.

Henri porni la drum cu Suori, iar eu cu Elena Nikolaevna. Lamel ne recomandă să observăm animalele în lacurile calde, formate în preajma gheizerelor.

Am pândit mult timp prin tufișurile de pe maluri. Câte viețuitoare mișunau în apă! Chiar lângă mal, atingând tot timpul fundul mâlos, înotau niște boțuri translucide mici cât pumnul. Erau o sumedenie. Am prins cu pungile câteva și le-am dat drumul într-un borcan. Aminteau de meduzele noastre, dar pe spate aveau o aripioară pentru înot, iar în față, alături de gura abia zărită, trei ochi — doi laterali și unul în creștetul capului. Se vedea nedeslușit hrana din stomacul lor — iarbă, alge, gâze, viermi.

— Ce respingător! spuse Elena Nikolaevna, scuturându-se de scârbă. Ce-o fi și asta? Amfibie? Parcă-i piftie.

— Le ducem lui Henri Lamel, o să se descurce el.

Tot acolo, pe lângă mal, foiau prin apă reptile amfibii pe picioare lungi, cu articulațiile femurotibiale osoase. Scurmau neîncetat mâlul cu ciocurile lor curbate înghițind cu plăcere boțurile gelatinoase.

Pe toată suprafața lacului pluteau niște flori mari, portocalii, cu petale groase. Ele aminteau de nuferii noștri, dar erau mult mai mari — cât un lighean. Am observat că reptilele zburătoare le ocoleau cu grijă, ținându-se la o distanță respectabilă. Iată însă că pe o floare se așeză un gândac mare. Petalele cărnoase ale floarei se închiseră brusc, clămpănind, ca fălcile unei capcane și gândacul căzuse în cursă.

Elena Nikolaevna atinse cu un băț lung un nufăr portocaliu ce plutea în apropierea noastră și acesta își încleștă atât de tare petalele de băț, încât amândoi abia am putut să i-l smulgem. Aceste flori uriașe erau prinse de fund prin intermediul unei tulpini lungi, care avea însușirea de a se răsuci într-un arc strâns, atunci când cineva încerca să tragă floarea din apă.

Am umplut săculețele cu fel de fel de vietăți mici: gâze, răcușori, peștișori pestriți. Foșnind încet pe frunzele uscate, de pe mal se scufundau în apă feluriți șerpi.

Zburam cu Elena Nikolaevna de la un lac la altul, fotografiind tot ce vedeam; pe Pământ fotografiile noastre aveau să constituie un material de mare preț pentru oamenii de știință și de aceea nu ne temeam de repetări.

Studiind viața în bazinele de apă din ungherele mai îndepărtate ale insulelor noastre, destul de întinse, am dat împreună cu Elena Nikolaevna de o poieniță smălțuită de flori albe. Pe fiecare tulpină răsăriseră succesiv vreo zece flori de crin.

— Ai văzut în colecția vreunui botanist ceva asemănător? mă întrebă Elena Nikolaevna.

— Nu, cred că asemenea flori n-am mai văzut. E ceva nou pentru mine.

— Și eu cred la fel. Am să tai îndată câteva fire.

Făcurăm un buchet splendid. Elena Nikolaevna se urcă în ornitopter și trânti după sine capota ermetică a cabinei. Neputându-se stăpâni, ridică pentru o clipă casca transparentă a scafandrului și mirosi buchetul.

— Vai, Alexandr Alexandrovici, ce minunat miros florile! răsună în casca mea glasul ei entuziasmat. Au un parfum nespus de suav, ușor amărui.

Zburasem vreo sută de kilometri, când am observat deodată că ornitopterul Elenei Nikolaevna începuse să descrie prin aer niște mișcări ciudate, parcă ar fi fost pilotat de un copil poznaș. O clipă după aceea în casca mea răsună glasul răgușit al Elenei Nikolaevna:

— Aterizez… Nu mai pot să pilotez… Ajută-mă…

Ornitopterul ei luă brusc panta de aterizare și dacă n-ar fi avut pilot automat, probabil că s-ar fi prăbușit, sfărâmându-se. În sfârșit coborî pieziș, oprindu-se printre pietre. Neliniștit, m-am grăbit să aterizez alături de el și am scos-o repede din cabină pe Elena Nikolaevna. Prin cască i-am zărit fața albă ca varul și m-am zăpăcit. Cum s-o ajut? Am deschis la maximum robinetul buteliei cu oxigen de pe scafandrul Elenei Nikolaevna și am luat legătura cu Suori Darâcean.