Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Patru minute! Ce puțin timp dar cât de mult poate să se schimbe în acest timp fața omului, câte nuanțe ale simțămintelor poate oglindi! Pe fața lui Djavaru puteam să determinăm fără greș ce anume vedea el în clipa aceea. Iată, fața lui devenise încordată; acesta era momentul când globul vibra din pricina efortului; iată, ochii i se măriseră, pe fața lui se oglindea descumpănirea, atunci când limba de foc țâșnise din glob. În sfârșit, s-a liniștit, apoi pe ea a apărut un zâmbet și deodată ani auzit exclamația entuziastă:

— Vă felicit, dragii mei! Microsoarele e stabil!

Noi știam lucrul acesta de patru minute, dar felicitarea lui ne-a bucurat mult.

Toți voiam să ieșim din peșteră și să vedem în sfârșit microsoarele cu ochii noștri.

— Aveți răbdare — spuse deodată severă Elena Nikolaevna — experiența încă nu s-a sfârșit. Ce radioactivitate e pe suprafața planetei Venus? îl întrebă ea pe Viktor Platonov, care urmărea dozimetrul.

— Normală — răspunse îndată acesta — puțin, foarte puțin, au crescut radiațiile gama. Putem ieși.

— Să nu ne grăbim, obiectă Elena Nikolaevna. Trebuie să verificăm maniabilitatea microsoarelui cu ajutorul dispozitivelor electrostatice.

Ea făcu câteva manevre ușoare cu o mică manetă, prin intermediul căreia se modifica puternicul câmp electrostatic al dispozitivelor noastre și globul de foc al microsoarelui începu să se deplaseze pe cer. Încă o mișcare cu maneta și microsoarele începu să se apropie de Venus.

— Fluxul radiant crește brusc, comunică îndată Gin Fan-și care urmărea radiația. Acum luminozitatea de pe planeta Venus este de două ori mai mare decât la ecuatorul Pământului, la amiază.

— Bine. Ajunge. Elena Nikolaevna conectă dirijarea automată a microsoarelui. Putem ieși.

Deasupra capetelor noastre, chiar la zenit, lumina prin nori un globuleț alb. Insula pe care ne aflam, încă nu de mult învăluită în întunericul nopții, era acum scăldată într-o lumină orbitoare.

Microsoarele își începuse activitatea. Zăpada depusă pe stânci ca niște căciuli afânate, se topea văzând cu ochii, ca zahărul în paharul cu ceai fierbinte. Iată, apa strânsă în scobitura unui bolovan s-a evaporat în câteva clipe sub razele arzătoare ale noului soare.

Microsoarele tulbura câmpul electromagnetic al planetei Venus. Pe părțile metalice ale costumelor noastre de scafandru începură să joace mici scântei albăstrii — descărcări electrice.

— Parc-ar fi o furtună electromagnetică, spuse Gin Fan-și. Priviți părul Elenei Nikolaevna!

Prin casca transparentă a scafandrului Elenei Nikolaevna se vedea cum părul ei castaniu se înfoia ca o căciulă și se ridica în sus, în direcția microsoarelui. Elena Nikolaevna își trecu instinctiv mâna peste cap, dar, dând de casca scafandrului, izbucni în râs.

— Nu vreau câtuși de puțin să mă transform într-o baterie de înaltă tensiune, iar ca să mă tratez cu electricitate e încă prea devreme pentru mine! Hai să continuăm experiența în peșteră.

Intrând în peșteră puse mâna pe maneta de comandă și începu s-o întoarcă, apropiind microsoarele de Venus. La patruzeci de milioane kilometri, pe îndepărtatul Pământ, oamenii urmăreau cu răsuflarea tăiată globul de foc care se apropia cu viteza unui obuz de suprafața planetei Venus. Când coborî la o anumită înălțime din el țâșni un fulger orbitor. Dispozitivele de teleghidare funcționau ireproșabil. Cu cât cobora, cu atât mai des țâșneau din el fulgere imense și loveau solul trăsnind. Imaginea de pe ecranul nostru era deformată de perturbații. Fulgere albastre săgetau fără încetare.

— Nu ajunge, Elena Nikolaevna? încercă s-o oprească precautul Gin Fan-și.

În Elena Nikolaevna parcă se trezise însă o diavoliță.

Șaizeci, cincizeci, patruzeci și cinci de kilometri rămăseseră până la suprafața planetei Venus, dar Elena Nikolaevna continua să întoarcă maneta. Pe cer, printre nori, se căscase o spărtură uriașă; norii se evaporaseră din pricina căldurii produse de microsoare. Fulgerele albastre se prăvăleau acum într-un șuvoi neîntrerupt. Din pricina perturbațiilor legătura cu Pământul se întrerupse.

— Destul! Ajunge! strigă Gin Fan-și, înșfăcând maneta cu ambele mâini și încercând s-o întoarcă în direcția opusă. Dispozitivele de teleghidare ar putea să nu reziste!

În clipa aceea, din microsoare se desprinse nu un fulger, ci o uriașă jerbă de foc care, căzând pe suprafața planetei Venus, continuă sa ardă și să se învolbureze în spațiu, ca un gigantic arc electric între doi electrozi.

Gin Fan-și trase maneta de comandă spre sine și microsoarele începu încet, încet, parcă fără voie, să se îndepărteze tot mai mult. Când ajunse la trei sute de kilometri, Gin Fan-și dădu drumul manetei și conectă dirijarea automată.

— Elena Nikolaevna, puteați să provocați o catastrofă! spuse el înciudat.

Oricât de mare era stima noastră pentru Elena Nikolaevna, toți eram în clipa aceea de partea lui. Ea a înțeles acest lucru, dar fără să-și piardă cumpătul, a răspuns:

— În schimb, acum știm că microsoarele nu poate fi coborât mai jos de patruzeci de kilometri. Mai devreme ori mai târziu trebuia să facem această experiență. Și o puteam face doar aici…

Legătura cu Pământul a fost restabilită. Djavaru ne-a întrebat agitat care fusese cauza unor perturbări atât de intense. Cei de pe Pământ credeau că la noi se produsese o catastrofa.

— Aveți grijă să transmiteți toate datele pe Pământ, ne-a rugat el.

Conectarea emițătoarelor și verificarea funcționării lor a fost o chestiune de câteva minute.

Microsoarele continua să lumineze liniștit pe cer.

— Și acum ce facem? întrebă oarecum descumpănită Elena Nikolaevna.

— O să răspundem la felicitări, răspunse Lamel zâmbind. Iată, vedeți? arătă el spre beculețul ce clipea pe ecranul televizorului. Iar vă cheamă cineva.

Pe ecran apăru James Count.

— Abia am reușit să iau legătura cu dumneavoastră, spuse el. Probabil că acum vă felicită tot Pământul. Știți unde mă aflu eu în clipa aceasta? În cosmos. Urmărim din rachetoplan rachetele noastre cu botul plat care descriu în vid parabole gigantice și lansează la fâșii late de membrană de oglindă.

— O, asta înseamnă că și dumneata poți fi felicitat!

— Nu, e încă prea de vreme. Pentru succesul dumneavoastră însă ne bucurăm nespus. Știți că noi zărim chiar cu ochiul liber aproape de Venus microsoarele dumneavoastră? Vreți să-l vedeți cum arată?

El îndreptă teleemițătorul spre Venus și pe ecranul televizorului apăru planeta noastră, cât o monedă, și alături de ea un mic punct luminos cât un bold.

— Vai, Doamne Dumnezeule! exclamă în glumă Saumian, apucându-se cu mâinile de cap. Ce departe suntem de Pământ! Unde o fi Erevanul meu? Știu, știu ce-ai să spui acum, om crud și cu inimă de piatră! se întoarse el spre Henri Lamel. Ai să mă pui să gătesc prânzul peste rând! Asta am și vrut pentru că astăzi va fi o masă sărbătorească.

Între timp, Viktor Platonov, profitând de faptul că atenția tuturor era ațintită spre microsoare, vorbea încet cu Celita, care se afla împreună cu grupul lui James Count în rachetoplanul lui. Pentru amândoi succesul experienței noastre era de două ori îmbucurător: le dădea speranța unei revederi apropiate.

Odată cu apariția microsoarelui nostru care lumina o suprafață cu diametrul de câteva mii de kilometri, în jur totul s-a schimbat. Pentru întâia oară de când exista planeta Venus, pe partea ei neluminată de Soare venise primăvara.