Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

— Treburile stau prost, spune Elena Nikolaevna, piesele în sine sunt neînsemnate, dar fără ele nu putem continua lucrările de montare.

— N-avem piese de rezervă? întrebă Anifer.

— Nu.

— Atunci va trebui să le facem chiar noi.

— Din ce? Ne trebuie metal.

— O să-l topim. Cu un geolog n-o să ne prăpădim. La vreo optzeci de kilometri spre sud am găsit zăcăminte destul de bogate de magnetită. Ele conțin aproape șaptezeci de procente fier. E bine, ce ziceți?

— Dar cum turnăm fierul?

— N-avem pentru treaba asta nici un fel de utilaj, dar putem să amenajăm ca în antichitate o vatră cu foale. Doar nu ne trebuie cine știe ce cantitate. În câteva zile ne descurcăm noi.

Altă ieșire nu era. Am fost nevoiți să facem, ca acum trei mii de ani, un cuptor primitiv și să extragem minereu de fier și cărbune. Pentru suflat, în loc de foale, am adaptat la vatră un compresor din rachetoplan. Cu o asemenea metodă rudimentară am obținut câteva zeci de kilograme din prețiosul metal.

— Ce contrast! exclamă cu un zâmbet Elena Nikolaevna, privind cum se scurgea în formele de lut șuvoiul de oțel auriu, strălucitor. Vatră primitivă, oamenii pe planeta Venus și microsoarele. Bine ca nu suntem nevoiți să vânăm mamuți cu topoare de piatră!

Piesele cu pricina au ieșit inegale, cu asperități, urâte, totuși foarte bune pentru scopul în care le făcusem. Lucrările de montaj al antenelor pentru dispozitivele de teleghidare și-au reluat din nou cursul normal.

Între timp temperatura scăzuse la plus cinci grade. Razele soarelui, suspendat chiar la orizont, nu prea mai încălzeau insula noastră.

Într-o bună zi, Henri Lamel, privind ceața ce se lăsase pe ocean, plescăi îngrijorat.

— Vreo două zile va trebui să întrerupem lucrul. Mâine sau poimâine va fi întuneric beznă.

Lamel a avut dreptate. Vântul aducea spre noi un val de ceață care se îngroșa cu fiece clipă tot mai mult. Până la urmă a devenit atât de compactă, încât nu ne mai puteam vedea nici măcar mâinile. Nu mai putea fi vorba să ieșim la lucru. În acele zile de inactivitate forțată am ajutat grupul lui Lamel să examineze și să alcătuiască colecții din plantele și animalele mărunte adunate.

Elena Nikolaevna hotărî să ia legătura cu Luna.

— Trebuie să aflăm cum o mai duc cei de acolo.

Auzind de această hotărâre, Viktor Platonov se apucă să se bărbierească.

— Celita probabil că se coafează acum, observă ca în treacăt Lamel.

— Ia te uită la dumnealui! interveni prompt Saumian. Ei bine, am să-l demasc. Ascultați: când am sosit pe Venus, zicea c-o să-și lase barbă, dar îndată ce-a auzit că vin încoace femei, s-a și ras.

A treia zi ceața s-a risipit. Am ieșit din adăpost. Soarele dispăruse după orizont. Venise noaptea de o săptămână și jumătate.

Priveliște mai frumoasă ca atunci nu mi-a fost dat să văd niciodată. Prin spărturile norilor licăreau în toate culorile curcubeului, unde fosforescente feerice. Era o luminiscență a cerului, mai strălucitoare, mai impresionantă decât aurora boreală pe Pământ.

Lamel ne atrage atenția asupra faptului că odată cu apusul soarelui temperatura nu scăzuse brusc: se simțea influența oceanului cald, apropiat.

Plantele reacționau în mod diferit la răcirea treptată a atmosferei. Unele își înfășuraseră frunzele late în jurul tulpinei, luând astfel înfățișarea unor sticle înalte. Altele, care aveau frunze crestate, și le strânseseră ghem părând de departe niște pomi de iarnă împodobiți cu globuri; pe dinafară frunzele erau acoperite cu un strat des de perișori argintii care apărau seva de ger. Frunzele altora se lăsaseră în jos și se înnegriseră. Erau și plante care reacționau la răcire doar prin schimbarea culorii. De altfel toate plantele își schimbaseră culoarea: deveniseră verzui, iar unele chiar albastre.

N-aveam însă timp să admirăm natura. Ne grăbeam să terminăm montarea dispozitivelor de teleghidare până la căderea zăpezii.

— Verificați cu atenție izolația, ne-a amintit de câteva ori Elena Nikolaevna, când am trecut la instalarea cablurilor de înaltă tensiune.

Peste câteva zile au început să se rotească fulgi de zăpadă. Temperatura scăzuse sub zero. Ninsoarea se întețea. Curând, fulgi mari și moi au acoperit Pământul și s-au ridicat tot mai sus, ajungându-ne până la brâu. Plantele scunde fuseseră îngropate sub învelișul gros de zăpadă.

Nămeții ne stinghereau foarte mult în muncă. Din fericire, lucrările se apropiau de sfârșit.

În a douăzecea zi a șederii noastre pe Venus totul era gata pentru lansarea rachetei cu încărcătură atomică specială.

— Peste o jumătate de oră să fiți cu toții la punctul de comandă, ne-a spus Elena Nikolaevna după dejun. Nu cumva să întârziați. Dar avertismentul ei era de prisos. Toți, chiar și biologii, ne-am îndreptat într-acolo fără a mai zăbovi.

— Ești emoționat? m-a întrebat Elena Nikolaevna.

— Parcă dumneata nu ești?

— Și eu sunt. Peste vreo oră toate frământările noastre vor lua sfârșit; atunci vom ști dacă am greșit cu ceva sau nu. Când depui atâtea eforturi într-un anumit scop, nu se poate să nu fi emoționat pentru rezultatul strădaniei tale.

— Ai dreptate. Mi-am dat seama de lucrul acesta. Cred că orice cercetător trece printr-o asemenea stare sufletească. Îmi amintesc că la începutul activității mele științifice mi s-a mai întâmplat așa ceva. Pe atunci scriam o lucrare cu privire la teoria nucleului atomic. Am determinat ecuațiile, am stabilit toate formulele, și le-am prezentat specialiștilor. Ei însă n-au făcut altceva decât să zâmbească în sinea lor: pasămite, teorii sunt multe, dar, în mod inexplicabil, ele nu se potrivesc cu practica. Mă simțeam jignit. Pe atunci eram tânăr, energie aveam berechet, dar răbdare încă nu. Iute din fire, m-am luat la harță cu un profesor de la Academia de Științe. Eu zic una, el alta. I-am spus: „Tot ce determinați dumneavoastră astăzi pe cale experimentală în laborator, se poate obține cu creionul în mână, la masă”. Și-a pironit privirea asupra mea, s-a încruntat și mi-a răspuns calm: „Ei, dacă ești atât de sigur de teoria dumitale încearcă să găsești câteva subordonate cu creionul în vreme ce eu am să le obțin în laborator pe cale experimentală. Schițează pe hârtie ceea ce obții și vino să confruntăm rezultatele”. Mi-a întins patru foi de hârtie milimetrică. „Desenează pe foile astea, au trasată scara — va fi mai ușor de comparat.”

Am luat foile, l-am salutat și am plecat. M-am întors la mine și m-am așezat de îndată la treabă — doream să obțin rezultatul înaintea profesorului. Am verificat din nou toată teoria și am început să calculez. Am împrumutat aritmometrul unui student pe care-l cunoșteam. Pe atunci și alte mașini de calculat erau o raritate. Stau și calculez o zi, două, trei, începuseră să-mi joace cifrele pe dinaintea ochilor. Uneori uitam sensul fizic al fenomenului și, pur și simplu ca un automat, mă tot învârteam până când amețeam în jurul unei scheme elaborate dinainte. Peste o săptămână și jumătate schițasem pe trei foi curbele mele teoretice. Ieșiseră cu totul altfel decât mă așteptasem înainte de calcule. Ei, atunci am început să mă frământ. M-am apucat să calculez ultima curbă, a patra, și în timpul acesta au început să mă obsedeze îndoielile în privința primelor trei. Simțeam că nu mai pot calcula, eram emoționat, începeam să mă încurc în lucruri simple. Când îmi amintesc de sprâncenele încruntate ale profesorului și de privirea lui fixă, mi-e rușine și azi.