Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Sosiseră zilele hotărâtoare ale expediției noastre — curând trebuia să aterizăm pe a doua planetă a sistemului solar. În urma rachetei noastre, de turism, cum îi spuneam, zbura a doua — racheta de transport, teleghidată.

Darâcean ținea tot timpul legătura cu expediția biologică care se găsea încă de câteva luni pe Venus. Această expediție era compusă doar din patru oameni: conducătorul echipei, zoologul Henri Lamel, botanistul Irji Gapek, pilotul Leon Saumian și geologul Stanislav Anifer, care îndeplinea și funcția de pilot secund. În urma unei dispoziții speciale a prezidiului Academiei Mondiale de Științe echipa lui Henri Lamel trebuia să ne ajute la efectuarea experienței cu microsoarele.

Se și simțea forța de atracție a planetei. Ambele rachete zburau în jurul ei, reducând treptat viteza. La ordinul lui Erilik Darâcean ne-am ocupat locurile în fotolii.

— Saumian! Saumian: repeta neîncetat Erilik în microfon. Dați-mi relevmentul dumneavoastră! Dați-mi relevmentul dumneavoastră!

Manevra de coborâre a durat peste trei ore. Era suficient să se greșească poziția cu un singur grad, ca să deviem de la locul ales cu o sută de kilometri. Erilik teleghidă racheta de transport pe o anumită orbită și reduse brusc din înălțime. Apoi conectă motoarele cu reacție din vârful rachetoplanului nostru, pentru a-i reduce și lui viteza, evitând astfel supraîncălzirea. Aripile lui puternice se înfipseră în atmosfera planetei Venus ușurând simțitor aterizarea (mai corect spus, „avenusare”).

Am străpuns curând stratul de nori aflați la mare altitudine. Privind prin luminatoare am zărit oceanul nemărginit care acoperea suprafața planetei, ici-colo, pe luciul apei, se observau niște pete roșcate — erau insulele. Înainte, departe, la linia orizontului se ivi o insulă mai mare. Rachetoplanul zbura jos de tot. Pe insulă se putea desluși o câmpie întinsă, netedă ca o stepă. Pe undeva pe acolo se găseau stațiile de radiolocație ale lui Henri Lamel, spre care ne îndreptam conduși de aparatele de teleghidaj.

O ușoară izbitură, rachetoplanul făcu un bond, încă o izbitură — acum nu mai zburam ci lunecam repede pe suprafața planetei Venus. Manevrând motoarele cu reacție din vârf, Darâcean opri repede rachetoplanul.

— Gata! Bun găsit, Venus!

Am sărit din fotolii, ne-am repezit spre luminatoare și am zărit în fața noastră suprafața roșiatică a planetei. În depărtare se întindea un lanț de munți. Cerul era acoperit de nori. În geamurile exterioare ale luminatoarelor mici stropi de ploaie trasau dâre oblice.

— Afară! Afară!

Să ne echipăm cu costumele ușoare de scafandru, să trecem pe platforma cu uși duble și să sărim de pe ultima treaptă a scării mobile pe solul moale a fost o chestiune de câteva clipe.

N-am putut să mă stăpânesc, am ridicat de jos un bulgăraș de țărână, l-am frecat între palme și am început, să-l cercetez. Era la fel ca și pe planeta noastră de baștină.

— Da, structura universului e pretutindeni la fel, spuse Gin Fan-și, privind peste umărul meu.

— Iarba, priviți ce iarbă! exclamă Elena Nikolaevna. Ea smulse un smoc de iarbă suculentă, portocalie, și stoarse din ea câteva picături de lichid vâscos.

De rachetoplanul nostru se apropiau patru ornitoptere — grupul lui Henri Lamel. Lângă ușa rachetoplanului avu loc o întâlnire furtunoasă, așa cum se petrecea odinioară când după lunga noapte polară tovarășii soseau de pe continent la exploratorii polari.

— O clipă! exclamă Darâcean, smulgându-se din îmbrățișările lui Henri Lamel și recăpătându-și calmul. Încă nu e gata totul! Trebuie să coborâm racheta de transport!

Erilik, Suori, Anifer și Saumian, piloții ambelor expediții, urcară în racheta noastră la tabloul de comandă. Noi ne-am îndreptat spre rachetoplanul lui Henri Lamel, care staționa dincolo de un dâmb pe un teren neted la vreo doi kilometri depărtare.

— Vremea e mereu atât de mohorâtă aici? întrebă Gin Fan-și.

— Nu. Se apropie lunga noapte cu zăpadă. De aceea e vremea mohorâtă, răspunse Lamel. Ziua însă e destulă lumină dar, ce-i drept, nu atât de clară ca pe Pământ. Cerul e înnourat tot timpul.

— Dar fumul acela care se rotește acolo ce e? am întrebat eu arătând spre lanțul de munți.

— E un vulcan în erupție. Aici sunt foarte mulți vulcani. Ei îmbâcsesc aerul cu bioxid de carbon. Dacă n-ar fi vulcanii, pe Venus s-ar putea trăi fără echipament de scafandru.

Spre dreapta, dincolo de un deal, se zărea un lac înconjurat de tufăriș înalt, roșcat. La marginea lacului, din zece în zece minute țâșnea un șuvoi înalt de apă — un geizer.

— În lacul acela am prins niște pești comestibili admirabili, spuse Henri Lamel. Probabil că v-ați săturat de pilulele cosmice? Facem îndată un ospăț strașnic. Aveți noroc: azi gătesc eu.

Pe deasupra noastră trecu în zbor, jos de tot, o pasăre uriașă greoaie, de un verde închis, cu pete roșii, vii, pe pântec, așa cum are tritonul. Avea aripi crestate, pliabile, ca liliacul și ciocul lung ca al pelicanului. După ea trecu alta, apoi încă una. Ca și cum ar fi fost înțelese, zburau în jurul nostru, rotindu-se în cercuri tot mai strânse.

— Reptile zburătoare — spuse încruntat Henri Lamel — scârboase lighioane!

— Și mai ales sunt proaste ca noaptea, adăugă Gapek. Atacă fără deosebire, orice, chiar și reptile mai puternice decât ele. Ptiu, ce vampiri idioți!

El smulse din tocul de la brâu un mic pistol, ultrasonic, îl îndreptă spre reptila cea mai apropiată, trase, și aceasta se prăbuși ca un bolovan. Celelalte două reptile se îndepărtară și luară înălțime.

Viktor Platonov se repezi spre sălbăticiunea doborâtă. Alergarăm și noi după el. Novici, ardeam de nerăbdare să-l cercetăm pe acest prim băștinaș al planetei Venus, pe care-l întâlnisem.

— Atenție! ne preveni Lamel. Are dinți veninoși.

De aproape, reptila era și mai respingătoare. Gâtul subțire, golaș, ciocul enorm plin cu dinți, pielea de un verde închis, fără pene, acoperită cu peri lungi, deși, labele palmate de pradă, cu câte opt degete terminate cu gheare ascuțite, coada lungă ca de șarpe — toate acestea nu se potriveau cu ceea ce știam noi despre păsări. Deosebit de respingătoare erau petele de un roș aprins, risipite pe corp acolo unde nu era păr.

— De ce are pielea verde închis?

— Pielea e transparentă și se vede sistemul de circulație al sângelui verde. Animalele de pe Venus au sub piele o substanță asemănătoare clorofilei. Atunci când animalul inspiră aer prin plămâni, oxigenul ajunge în sistemul de circulație al sângelui roșu, iar bioxidul de carbon în cel cu sânge verde. Sub acțiunea luminii, bioxidul de carbon din sângele verde se descompune în carbon și oxigen. Această cantitate suplimentară de oxigen ajunge apoi în sângele roșu, creând condiții fiziologice normale pentru organismul animalului.

Strâmbându-se de scârbă, Viktor Platonov aruncă reptila cât colo.

Am urcat pe dâmb și dincolo de el am zărit rachetoplanul expediției lui Henri Lamel, o navă mare, argintie. Rachetoplanul staționa pe un teren tot atât de neted ca și al nostru. Alături de el juca în reflexe argintii o imensă cupolă opacă dintr-o peliculă subțire, dar foarte durabilă. Acolo era adăpostul expediției biologilor. Înălțimea cupolei atingea la centru șapte metri. Suprafața totală a terenului acoperit de cupolă era de peste o sută cincizeci de metri pătrați. Aerul de sub cupolă era alimentat fără întrerupere cu oxigen și astfel se crea acolo o atmosferă prielnică omului. În acest cort spațios puteam să ne retragem după lucru, să ne scoatem echipamentul incomod de scafandru și să ne odihnim admirabil.