Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Cupola era împărțită în câteva încăperi prin pereți făcuți din aceeași peliculă opacă. În aceste încăperi se aflau laboratoarele, depozitele de colecții, dormitoarele, și alte dependințe. Strânsă, întreaga cupolă, a cărei greutate era infimă, încăpea într-o cutie de mici dimensiuni, fiind foarte comodă pentru transportul în rachetoplan. În interiorul cupolei se crea un mic excedent de presiune față de atmosfera de pe Venus, pentru a sta umflată tot timpul ca un balon.

Am intrat sub cupolă și ne-am scos echipamentul de scafandru. Henri Lamel ne conduse la bucătărie. Acolo, alături de plita electrică, acționată cu curent de înaltă frecvență, văzurăm sub o peliculă-răcitor niște pești mari, ciudați.

— Să așteptăm aici puțin, spuse Lamel după ce vorbi la radiotelefon cu Darâcean. Vor ateriza racheta de transport peste vreo treizeci de minute. Până sosesc ei e gata și ciorba de pește. Ajutați-mi să curăț peștele.

— Ia uite ce pește! exclamă Gin Fan-și.

Peștii aveau o formă atât de neobișnuită, încât îți venea greu să crezi că erau niște ființe vii și nu rodul unei fantezii bolnăvicioase. Branhiile atârnau în franjuri sub capetele lor nefiresc de mari. Părea că nu sunt pești, ci doar niște capete înotătoare, de care fuseseră lipite neîndemânatic, doar ca amuzament, aripioarele și coada.

— Ce mâncați din ei, Henri? îl întrebă ironic Elena Nikolaevna pe Lamel. Vă plac atât de mult capetele de pește prăjit?

— Dacă ați fi silită să trăiți într-o apă atât de gazoasă, și dumneavoastră v-ar crește asemenea branhii. Peștii s-au adaptat la mediu, iar branhiile nu pot fi plasate oriunde, ci numai la cap, căci prin ele trebuie pompată apa din care obțin oxigenul aflat aici într-o cantitate atât de mică. De aceea au gura și capul atât de mare, în comparație cu trupul.

— După această prelegere savantă, trupul peștilor parcă a devenit mai mare, Henri! remarcă ironic Viktor Platonov.

— Gapek — i se adresă Henri Lamel, botanistului — scoate dumneata niște cartofi. Ni s-au terminat.

— Ce, aveți și cartofi? am întrebat noi mirați.

— Avem de toate. Chiar și mărar, răspunse Lamel zâmbind. Doriți cartofi noi cu mărar? Gapek se duce îndată să-i dezgroape.

— Mergem cu dumneata! am exclamat noi într-un glas.

— Poftiți, ne invită Gapek, numai stați cât mai aproape de mine. Aici se pot întâmpla multe.

Gapek se îndreptă spre pădurea apropiată, un masiv gălbui-roșcat ce părea că nu e alcătuit din copaci, ci din niște flori uriașe ciudate. Privind curioși în toate părțile, am pătruns în desișul întunecos și cald. Temperatura aerului nu scădea acolo sub patruzeci de grade.

Prin bolta neagră alcătuită de frunze se zăreau ici și colo mici crâmpeie cenușii de cer. Sub copaci era însă loc destul. Lăstăriș nu prea vedeam. Frunzele copacilor creșteau începând de la un metru și jumătate de la sol. Cărnoase, crestate adânc, și atât de mari, încât în ele putea fi înfășurat cu ușurință un cal. Creșteau direct din trunchi și rotunjindu-se, alcătuiau o jumătate de boltă. Mișcate de vântul ușor, frunzele se legănau alene ca niște evantaie. Trunchiurile groase ale copacilor nu erau lemnoase, ci moi, suculente, pline de sevă. Am dat cu pumnul într-un trunchi viguros, pe care abia de l-ar fi cuprins doi oameni și pe el au apărut niște picături de culoare închisă.

Călcam peste un strat de vreascuri, ușoare ca bureții de mare, uscați. Am ajuns într-o poiană largă, acoperită cu un covor compact de iarbă pestriță, suculentă, care pocnea surd sub picioare. În mijlocul poienii se înălța un arbust roșiatic cu frunze mărunte, care creșteau din trunchi perechi-perechi.

— Priviți această plantă, ne spuse Gapek. Noi îi zicem cartof, doar în glumă fiindcă are tuberculi comestibili. Desigur că la gust amintesc prea puțin de cartof. Sunt făinoși și cam sărați. În poienile pădurilor cresc foarte mulți arbuști asemănători.

Scoase de la brâu un hârleț lat și îndepărtându-se la vreo doi metri de arbust, începu să sape pământul. Bulbii apărură curând — trei bucăți. Erau mari și aveau o formă neregulată: unul îndoit ca o seceră, al doilea avea excrescențe în formă de conuri, al treilea era dublu.

— Nu-i nimic, spuse Gapek, toți sunt comestibili. Uite așa trebuie căutați.

Ne-am împrăștiat pe liziera pădurii și am început să scoatem bulbi. Eu am nimerit niște exemplare cu o formă bizară. Strânsesem aproape o jumătate de geantă, când, în casca mea, l-am auzit deodată pe Gin Fan-și strigând speriat:

— Ajutor! Ajutor!

Ne-am repezit cu toții spre el. Nu departe de noi, la marginea pădurii, se încinsese o luptă crâncenă. Ținând hârlețul în mâna stângă Gin Fan-și reteza din răsputeri tentaculele albe ale unei sălbăticiuni, care-l încolăciseră. Mâna dreaptă în care Gin Fan-și ținea pistolul ultrasonic era încleștată de tentacule. Tentaculele zburau de colo-colo șerpuind prin aer și-i strângeau tot trupul în inele compacte. Un inel îl și sugruma. Neputând să punem în funcțiune pistoalele, ne-am scos cuțitele și ne-am repezit în ajutorul lui. Curând după aceea zăceau pe jos vreo douăzeci de brațe respingătoare, zvârcolindu-se în convulsii. Zguduit, Gin Fan-și abia s-a ridicat de jos. Din fericire scăpase doar cu vânătăi.

— Ce vietate e asta? îl întrebă pe Gapek după ce-și veni în fire.

— Nu știu. Eu însumi văd pentru întâia oară un asemenea monstru — răspunse acesta. Vom cerceta îndată.

Ciudata făptură avea rădăcini înfipte în pământ, părând că e o plantă. Deodată, însă, sub ochii noștri, ea începu să-și smulgă rădăcinile din pământ și să se încolăcească într-un ghem strâns. Din capotele retezate ale tentaculelor se scurgea picătură cu picătură un lichid verzui. „Planta” își scoase din pământ ultimele rădăcini și, împingându-se cu ajutorul lor se rostogoli, îndepărtându-se. Am fost nevoiți s-o imobilizăm cu ajutorul pistolului ultrasonic. Gapek o tăie în două. În interiorul trunchiului ei am găsit un stomac, în care se zăreau niște oase albe, mari. Pesemne că încă nu demult „planta” dejunase copios.

În timp ce adunam bulbii dezgropați, Gin Fan-și examina cu atenție resturile viețuitoarei care-l atacase prin surprindere. Apoi a fotografiat-o și s-a apropiat de noi.

Înainte de a face cale întoarsă, Gapek a rupt niște iarbă galben-verzuie.

— Priviți „mărarul” local — spuse el, arătându-ne firicele ascuțite de iarbă — e un bun condiment la cartofi.

Ne-am întors la cupolă. Henri Lamel ne aștepta cu nerăbdare. Într-o oală mare fierbea apa. Când sosiră și piloții noștri, ciorba de pește era gata.

Lamel aruncă în oală puțin praf alb — detector de otravă. Ciorba nu-și schimbă culoarea și Lamel vesti:

— Se poate mânca. Poftiți la masă.

Ori fiindcă mi-era lehamite de pilule cosmice, ori din pricina împrejurării neobișnuite în care ne aflam mi se păru că nu mai mâncasem niciodată o ciorbă de pește atât de gustoasă.

„Vechii locuitori”, cum își ziceau noii noștri prieteni, ne îmbiau care mai de care, ca pe oaspeții cei mai dragi. Îndeosebi se agita și făcea larmă mărunțelul și sprintenul Irji Gapek.

— Mai astâmpără-te odată, zvăpăiatule, îl strunea tăcutul și domolul Anifer.

Chipeșul Saumian, un atlet înalt, cu umeri lați, cu ochi negri, sclipitori, tuna cu basul lui puternic, profund, acoperind toate glasurile. Își făcea griji că nu ne-am săturat, și tot stăruia să ne gătească la repezeală o mâncare gustoasă din conserve.