Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Îndeosebi Viktor Platonov făcea salturi, probabil din pricina picioarelor sale lungi, sau poate din cauză că nu-și putea stăpâni bucuria: Celita era alături de el și, ca toți îndrăgostiții, se afla în acea stare de beatitudine când pur și simplu nu e posibil să stai locului.

— Aici la voi e ușor să atingi recorduri, spuse Platonov după ce făcu un nou salt.

— Da de unde. La noi există cu totul alte norme sportive, obiectă Jaroslav Pavlovici. Am să vă fac cunoștință cu campionul nostru la sărituri în lungime. Ultimul său record e de cincizeci și unu de metri și șase centimetri.

Simțeam în față o adiere ușoară, caldă; puternicele stații de pompare împrospătau aerul cu oxigen.

De-a lungul străzilor se întindeau alei străjuite de pomi cu fructe coapte. Păsări viu colorate, aduse de pe Pământ, săreau din creangă în creangă.

— Cum a fost adusă aici apa? l-am întrebat pe Jaroslav Pavlovici, trecând pe lângă un lac, pe care plutea un cârd mare de rațe.

— În subsolul Lunei există apă. A fost descoperită de selenologii noștri la mari adâncimi. Acolo temperatura este constantă, și apa nu îngheață.

În spatele nostru s-a auzit un râs vesel. Ne-am întors. Viktor și Celita săreau în sus, rupeau mere coapte și i le dădeau lui Count.

— James! îi strigă Jaroslav Pavlovici. Cum de le-ai dat voie să rupă mere?

— Dar de ce?

— Ai uitat ce-a spus Fedor Nikolaevici?

— Jaroslav, în numele vechii noastre prietenii, nu mă trăda! râse James Count.

— Fedor Nikolaevici, străstrănepotul dumneavoastră e șeful aprovizionării pe Lună, îmi explică Jaroslav Pavlovici. Vă pregătește o primire festivă și ne-a prevenit cu mare strictețe să nu stricăm pofta de mâncare a oaspeților. Iată și hotelul nostru. El ne arătă o casă cu trei etaje.

În vestibul, la parter, James Count se apropie de un mare panou de sticlă și întoarse un comutator.

— Alegeți-vă camerele! spuse el, arătând spre panoul luminos care înfățișa etajele hotelului. Pe panou, pătrățelele camerelor libere erau indicate cu luminițe roșii.

Grupul nostru s-a instalat la etajul al doilea. Curând ne-am adunat cu toții într-o mică sufragerie. În mijloc se afla o masă lungă, încărcată cu tot felul de bucate. În jurul ei trebăluia un bărbat de vârstă mijlocie, înalt, bine făcut, zvelt, îmbrăcat într-un costum ușor de culoare deschisă.

Acesta era Fedor Nikolaevici, străstrănepotul meu. Recunoscându-mă pesemne după fotografii, se apropie de mine și se prezentă pe un ton glumeț:

— Descendentul gloriosului neam al Hromovilor, străstrănepotul dumneavoastră.

La masă dădea dispoziții tot atât de autoritar ca și Elena Nikolaevna în laboratorul său și toți i se supuneau fără obiecții. Expeditiv, atent, el reușea să întrețină cu însuflețire conversația și în același timp să servească.

— Cum stați cu alimentele? l-am întrebat. Vă aprovizionați de pe Pământ?

— Doar parțial. Aici funcționează două fabrici de alimente sintetice care ne asigură cu pâine, zahăr, amidon, ulei. În afară de asta în orașul subteran ne-am străduit de mult să ne gospodărim cât mai bine. Creștem păsări, un număr oarecare de vite, pește. Avem livezi, grădini. Desigur însă că problema alimentelor încă nu este rezolvată pe Lună. Ne lipsește atmosfera.

— Trebuie să mărturisesc, am crezut că aici, pe Lună, oamenii se hrănesc cu pilule cosmice ca acelea care ni s-au dat pentru expediția pe Venus.

— Nu, asemenea pilule sunt bune doar în zborurile interplanetare îndepărtate. Nu se alterează si ocupă foarte puțin loc. Dar nu te poți hrăni cu ele multă vreme. În primul rând, nu satisfac toate necesitățile organismului, și, lucrul cel mai important — nu ne încarcă în întregime stomacul, ceea ce poate duce la micșorarea lui, și până la urmă chiar la atrofiere. Acest neajuns, la rândul său, se răsfrânge asupra celorlalte organe, producând modificarea lor. Într-un cuvânt, armonia organismului, proporțiile lui vor fi tulburate.

— Prin urmare, dumneata, Fedor Nikolaevici, consideri că oamenii își vor procura întotdeauna alimentele, folosind resursele naturale, muncind pământul și crescând vite?

— Deocamdată noi folosim încă foarte puțin din ceea ce ne dă cu atâta mărinimie natura. Suntem departe de a epuiza toate posibilitățile. De aceea nu se pune chiar cu atâta stringență problema alimentației artificiale. Nu pot să prezic însă ce va fi peste câteva sute de mii de ani. S-ar putea ca urmașii noștri să găsească mijloace atât de perfecționate pentru fabricarea alimentelor artificiale încât acestea să aibă absolut toate calitățile celor naturale: însușirile lor nutritive, gustul, aroma — și poate chiar să le depășească.

Din vorbă în vorbă timpul trecuse pe neobservate și deodată am observat cu mirare că afară începuse să se întunece.

— Iluminatul artificial e variat dinadins în decursul a douăzeci și patru de ore, pentru ca oamenii să se simtă în condițiuni aproape identice acelora de pe Pământ, explică Jaroslav Pavlovici.

Am rămas pe Lună aproape o săptămână, pregătindu-ne minuțios pentru lunga noastră călătorie.

A treia zi spre seară, Viktor a venit la noi singur, fără Celita. A stat mult, sporovăind distrat câte-n lună și în stele. Nu pleca de loc. Era vădit că nu venise fără o pricină anume. Chiar așa a și fost. Abia când să plece, a spus deodată, privind în jos:

— Elena Nikolaevna, eu… adică noi… eu și Celita, am hotărât să ne căsătorim.

— Am bănuit asta. Când ne întoarcem…

— Nu, nu m-ați înțeles, o întrerupse Viktor. Chiar acum.

— Acum? Da-a?… Ei, în asemenea ocazii e inutil să-i mai dai omului sfaturi. Pe când nunta?

— Mâine.

Elena Nikolaevna se ridică, îl îmbrățișă și-l sărută pe frunte.

— Du-te și te pregătește. Am să-i spun lui Fedor. O să facem o nuntă întocmai ca pe Pământ.

La nuntă n-a fost multă lume, dar a domnit voioșie, animație. Jaroslav Pavlovici îi spunea Celitei:

— Numai să nu iei exemplu de la soția mea. E o femeie complet lipsită de inimă. Curând se împlinește anul de când sunt aici, de câte ori am chemat-o să-mi facă o vizită, n-a venit. De dragul microsoarelui însă a fost gata într-o clipă să plece nu numai în Lună, ci tocmai pe Venus. Păi să nu mă supăr eu, un soț iubitor?

— Nici a mea nu e mai bună, se plânse Fedor Nikolaevici. Nici ea nu m-a vizitat vreodată.

Celita răspundea veselă la glume, dar Viktor ședea grav, emoționat.

…A venit și ziua plecării. În jurul rachetoplanului nostru se adunase o mulțime de oameni care veniseră să ne petreacă. Celita și Viktor stăteau deoparte, ținându-se de mână și privându-se în tăcere prin casca costumului de scafandru. Înțelegeam ce dureros era pentru ei să se despartă acum.

Erilik Darâcean atinse umărul Elenei Nikolaevna:

— E timpul.

— Da.

Nimeni însă nu se îndura să-l cheme pe Viktor. Erilik urcă în rachetoplan și abia atunci am auzit în cască sunetele stăruitoare ale apelului.

— Uite ce ne-a fost dat să vedem! exclamă Gin Fan-și, când a apărut în fața noastră planeta Venus ca un glob imens, acoperind jumătate din cerul negru ca smoala. Da, zborul ăsta nu-i ca acela până în Lună!

Într-adevăr, dacă până în Lună zburasem în total doar două zile și două nopți, distanța până la Venus am străbătut-o în patruzeci de zile.