Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Se transformase și omul, se transformase și bătrâna noastră planetă. Omului începuse să nu-i mai ajungă Pământul. Nava cosmică l-a ridicat „dincolo de cer”, l-a scos din atmosfera Pământului în misteriosul spațiu cosmic.

Începuse o eră fără precedent în istoria omenirii, era cuceririi de noi spații vitale nu pe calea nimicirii unei părți a omenirii pentru „libertate”, ci pe calea cunoașterii cutezătoare și nelimitate cu ajutorul științei și tehnicii.

Nu fără emoție m-am așezat în fotoliul confortabil al rachetoplanului așteptând decolarea. Chiar dacă nu eu eram primul om care zbura spre Lună, parcă de asta e vorba? Doar și pe vremea noastră avioanele pătrunseseră adânc în viața oamenilor și cu toate acestea orice om care avea prilejul să zboare pentru întâia oară era emoționat înainte de a trăi această experiență.

În sfârșit momentul mult așteptat sosi. S-a auzit ultima comandă, a răsunat vuietul motoarelor și rachetoplanul nostru, țâșnind pe rampa metalică verticală s-a desprins de Pământ luându-și zborul spre Lună.

Oamenii pot comite erori grave când nu au posibilitatea să cunoască îndeaproape obiectul pe care îl cercetează. Chiar un gânditor atât de profund al Greciei antice ca Aristotel era convins că Luna e un glob șlefuit care reflectă contururile continentelor și mărilor de pe Pământ. Îndată după inventarea telescopului, această idee a căzut, iar acum cu atât mai mult ne pare caraghioasă.

Coborând din rachetoplan, primul lucru care m-a impresionat a fost apropierea orizontului pe Lună. Mi-au explicat fenomenul, știind că dacă pe suprafața Pământului un om care se găsește pe un loc întins vede orizontul la o depărtare de cinci kilometri și s-a obișnuit cu aceasta, pe Lună orizontul este neobișnuit de aproape, doar la doi kilometri și jumătate. Ici, colo, în zare apar vârfurile munților aflați în afara câmpului vizual al omului. O asemenea apropiere a orizontului produce o senzație puțin obișnuită.

Impresionant e Pământul nostru văzut pe cerul Lunei. Deși mai puțin luminos, pare mai mare decât Soarele. Pe cerul negru strălucește orbitor discul incandescent al soarelui, revărsând pe suprafața Lunei o lumină atât de vie încât fără ochelari fumurii care fac parte din echipamentul de scafandru nici nu poți deschide ochii. Umbrele sunt pronunțate, dense, negre. Dacă stai cu spatele la soare, umbra ta proprie ți se pare o groapă fără fund și, din pricina neobișnuinței, ți-e și frică să pui piciorul în locul acela. În jur domnește o liniște adâncă. Apa și atmosfera au dispărut de pe Lună din timpuri străvechi, și o dată cu ele a dispărut și acea forță care modifică neîncetat înfățișarea globului terestru. Totul pe Lună pare încremenit și neschimbat de multă vreme.

Asta e însă doar prima impresie. Când privești împrejur vezi că Luna a încetat să fie un pustiu, pe ea a apărut omul.

Stăteam pe mica platformă de decolare, la câțiva kilometri de intrarea în orașul subteran. În apropierea noastră se îndreptau spre cer schelele ajurate ale rampelor pentru lansarea rachetoplanelor spre Pământ. Pe nisipul roșcat, moale ca un covor, ce acoperea solul de jur împrejur, se vedeau numeroasele urme ale ghetelor de scafandru. În depărtare, făcând sărituri mari, trecea în fugă un mic grup de oameni îmbrăcați în costume de protecție, asemănătoare acelora cu care ne echipasem și noi înainte de a coborî din rachetoplan.

— Probabil că sunt selenologi — spuse Elena Nikolaevna arătând cu capul în direcția lor. Și ea venise pe Lună pentru întâia oară și privea împrejur cu tot atâta curiozitate ca și mine.

— Ce sunt? am întrebat, neînțelegând ce spune.

— Geologii care studiază Luna. Spre deosebire de geologii care studiază Pământul, aceștia se numesc selenologi.

Vestea cu privire Ia sosirea noastră ajunsese repede în orașul subteran. Nici nu apucasem să admirăm bine peisajele Lunei c-am și fost înconjurați de vechile noastre cunoștințe — trei studenți ai institutului din Melbourne, care urmau să ne ajute la pregătirea zborului spre Venus, Celita care lucra acolo cu grupul lui Count, apoi însuși Count și soțul Elenei Nikolaevna, Jaroslav Pavlovici! Ne-am salutat în stil „lună“, bătându-ne pe umăr, deoarece costumul de scafandru împiedica îmbrățișările și strângerea mâinilor. Ce-i drept, Elena Nikolaevna reuși să-l îmbrățișeze pe Jaroslav Pavlovici, deși destul de stângaci.

În casca radiotelefonului mau au răsunat exclamații, întrebări și răspunsuri scurte pe care le acoperea vocea puternică a tui Jaroslav Pavlovici.

— Haideți în oraș. Trebuie să vă odihniți după drum.

Am făcut primul pas timid pe Lună, apoi încă unul și încă unul. Senzația de ușurință era atât de plăcută încât n-am rezistat tentației și făcându-mi vânt puternic cu picioarele, am sărit în sus. Ați văzut acrobații la circ făcând salturi între plasă si cupola circului? Săritura mea în sus amintea de evoluțiile acestor acrobați, cu deosebirea că eu am sărit la mare înălțime și m-am răsturnat în aer neîndemânatic. Dacă aș fi făcut un asemenea salt pe Pământ, fără îndoială că m-aș fi lovit rău de tot. Pe Lună însă, care atrage toate corpurile cu o putere de șase ori mai mică decât Pământul, nu s-a întâmplat nimic. Am căzut ușor și m-am ridicat îndată în picioare. Prin urmare, pentru a învăța să mergi sprinten cum o făceau vechii locatari de pe Lună, îți trebuia un oarecare antrenament.

Intrarea în oraș se afla la baza unei stânci uriașe. Am coborât o scară și ne-am pomenit în fața unei uși de metal. Jaroslav Pavlovici apăsă pe un buton și ușa se deschise automat, dând într-o cameră viu luminată, apoi se închise încet în urma noastră.

În cameră am așteptat ca să se umple cu aer. Se auzea un șuier caracteristic de pompe în funcțiune. Camera era alimentată cu aer prin conducte. În fața noastră s-a deschis automat o a doua ușă ce ducea într-o subterană. Am intrat într-o sală mare, viu luminată, ce amintea prin înfățișarea ei de gara unui metrou. În fundul sălii, întocmai ca într-o stație de metrou urcau și coborau câteva scări rulante. Ele ne-au dus mai departe în adâncul Lunei.

S-a deschis apoi altă ușă care era închisă ermetic, și în fața noastră s-a ivit deodată un întreg oraș subteran, cu străzi și case aidoma celor de pe Pământ. Pe acoperișurile caselor erau instalate becuri electrice, care răspândeau în jur o lumină ca de zi. De-a lungul străzilor se întindeau șiruri de copaci, pe ronduri se zăreau flori multicolore.

Așa arata deci acest oraș subteran! Dacă ai fi văzut toate acestea pe ecranul unui televizor, ai fi crezut fără voie că rula un film științifico-fantastic.

— Parcă am nimerit într-o lume vrăjită, de basm, am spus eu.

— Subterana aceasta se întinde pe câțiva kilometri, ne informă Jaroslav Pavlovici. Din ea se ramifică în toate direcțiile coridoare lungi, înguste, care cuprind într-un singur sistem o construcție de mare suprafață. Subterana are mai multe uși asemănătoare aceleia prin care am intrat noi.

La intrarea în oraș se găsea o clădire mare — vestiarul orașului. Ne-am lăsat acolo echipamentul de scafandru și am pornit-o pe străzile acelei așezări neobișnuite, destul de animate. Unii trecători, pesemne grăbiți, înaintau prin salturi. Alții mergeau normal, aproape la fel ca pe Pământ, doar că pășeau mai ușor și mai întins. Noi însă nu învățasem încă să umblăm atât de lin și din când în când câte unul sărea deodată în sus și ne-o lua înainte cu vreo cinci metri, ceea ce era destul de caraghios, stârnind râsetele tuturor.