Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

În direcția aceasta ne instruiau piloții rachetoplanului nostru — soții Erilik și Suori Darâcean — ciucci de obârșie. Ore întregi studiam aparatajul rachetei.

O lună după aceea știam tot ce era necesar: cum se face aterizarea și decolarea, cum se stabilește legătura cu Pământul, unde se află rezervele intangibile de apă și alimente și când pot fi folosite, cum se procedează atunci când întâlnești o rachetă în cosmos, cum funcționează alimentatoarele cu carburanți și așa mai departe.

În cele din urmă totul a fost gata,

Racheta noastră cu încărcătură construită din viitorii suporți ai dispozitivelor electrostatice, din această cauză vizibil deosebită la înfățișare de rachetoplanele obișnuite, a fost expediată pe Lună, unde trebuia să sosim și noi curând. În interiorul acestei rachete mari de transport se găsea și racheta cea mică, purtătoare a încărcăturii atomice, pe care o construiseră studenții de la institutul din Melbourne. Din pricina primejdiei pe care o reprezenta manipularea încărcăturii atomice aceasta fusese separată în părțile componente și așezată în diferite colțuri ale rachetei de transport.

Până la data fixată pentru a porni în zbor spre Lună mai erau cinci zile. Ne-am dus la Toritown, unde ne-am luat rămas bun de la Gasul și de la toți tovarășii noștri. Elena Nikolaevna hotărâse ca înainte de plecare să facă o vizită fiicei sale — Ania — și m-a invitat s-o însoțesc. Până atunci o cunoscusem pe Ania doar la radiotelefon. Ne chema adesea. De pe ecran mă privea, surâzând sfios, o fețișoară fragedă, drăgălașă. Părul ei bălai ușor ondulat era împletit într-o singură cosiță lungă și groasă. Ochii de un cenușiu închis, uimitor de senini, priveau puțin îngândurați, de sub genele plecate, trădând o fire delicată, visătoare.

Am plecat în zorii zilei următoare.

Soarele răsărise în zare ca o jumătate de disc, imens, roșu, dar razele lui încă slabe nu ne făceau să închidem ochii. Am pornit cu ornitopterele spre nord-est, acolo unde coastele Australiei sunt scăldate de marea caldă a Coralilor. Elena Nikolaevna zbura înainte. Ea avea harta pe care trasasem de cu seară itinerarul zborului nostru, lung de o mie două sute de kilometri. După socotelile noastre trebuia să ajungem la destinație peste patru ore.

Din când în când, pe sub noi, lunecau înapoi tufărișuri scunde și ghimpoase. Hățișul de netrecut, care cândva se întindea în Australia pe suprafețe imense, se trăsese înapoi, cedând locul pășunilor și ogoarelor.

Șesului îi luau locul dealurile. Înainte, la orizont se profilau contururile albăstrii ale Marelui Lanț al Cumpenei Apelor — cel mai întins dintre toate masivele muntoase care formează Cordilierii australieni. Povârnișurile apusene, precum și regiunile de la poalele lor, cândva secetoase, erau fertilizate acum prin ploi artificiale.

Povârnișurile răsăritene ale munților nu aveau nevoie de ploi artificiale. Ele opreau vânturile umede ce suflau dinspre Oceanul Pacific fiind năpădite de o vegetație tropicală luxuriantă.

După alte câteva minute de zbor în fața noastră se ivi albastrul nemărginit al Mării Coralilor.

Elena Nikolaevna își opri ornitopterul, rămânând suspendată în văzduh. Aripile ornitopterului ei descriau în aer două sectoare de cerc ce sclipeau în soare ca argintul.

Ea arătă cu mâna spre răsărit.

— Iată Marele Recif al Barierei, cea mai grandioasă construcție de corali din lume. Se întindea de-a lungul întregului litoral răsăritean al Australiei pe o lungime de peste două mii de kilometri.

Tivit de spuma albă a talazurilor, lanțul de insule, întinzându-se spre dreapta și spre stânga cât cuprindeai cu ochii, se zărea până hăt departe.

— Nu mai avem mult. Acum putem să ne lipsim de hartă. Zburăm de-a lungul țărmului.

Povârnișurile răsăritene, abrupte, care priveau spre mare, erau despărțite de apă printr-o câmpie îngustă ce mergea de-a lungul litoralului, brăzdată de mici pâraie de munte. Pe sub noi plutea pădurea tropicală veșnic verde. Pe alocuri, arborii înalți și viguroși erau deși ca peria. Splendizii, zvelții eucalipți, învăluiți în liane, uriașii ficuși sălbatici cu frunze mari, lucioase, palmierii înalți cu trunchiuri golașe și cu o cunună de frunze tocmai în vârf, hățișul des, greu de străbătut, iarba suculentă de un verde închis, toate acestea formau o junglă de nepătruns. Dar iată că pădurile se retrăgeau spre munte. De-a lungul litoralului se întindeau lanuri de grâu, trestie de zahăr, vii și pășuni pentru oi.

— Iată și gospodăria Aniei — spuse Elena Nikolaevna reducând din viteză și începând să coboare. Uite, colo jos se zăresc, albe, turmele vestitelor oi merinos, iar acolo — ea arătă cu mâna spre poalele celui mai apropiat munte — vezi un orășel? Acolo locuiește Ania.

Aproape de mare, înecat în verdeață, se zărea un pâlc de clădiri albe, mici. Mai departe, la vreo cinci sute de metri de ele erau grajdurile pentru vite.

După câteva minute ne-am apropiat de un grup de vile cu un etaj și cu două, și am coborât în curte pe o mică pistă de beton, unde stăteau înșiruite ornitoptere pe câteva rânduri.

Ania alergă spre noi. Ne aștepta.

Am intrat în locuința ei. Era amenajată întocmai ca și locuința noastră din Toritown, inclusiv teleecranul panoramic și vopseaua răcoritoare de pe tavane.

Seara m-am plimbat prin orășel. Ghidul meu, ce-i drept nu prea bun, a fost Ania.

— Nici nu știu ce să vă arăt, spunea ea. E o fermă zootehnică obișnuită, cum sunt pe Pământ zeci de mii sau poate sute de mii. N-ar fi mai bine să vă arăt oile?

— Nu, mai pe urmă. Acum hai să ne plimbăm prin orășel.

Am străbătut fără grabă strada principală.

Pe drum Ania îmi explica domol:

— Aici e clubul, apoi clădirea administrației stațiunii noastre, după ea magazinul, alături cantina, colo grădinița de copii, spitalul, dincolo terenurile noastre sportive, centrala atomoelectrică, frigoriferele. Nu, chiar că n-am ce vă arăta aici. Mai bine hai să vedeți laboratoarele. Ele se află lângă pășuni.

Ei i se părea că ceea ce-mi arăta nu prezenta nimic deosebit și demn de atenție. Totul era obișnuit ca în orice orășel provincial. Pentru mine însă tocmai acesta era lucrul cel mai semnificativ.

Până atunci, recunosc, mă întrebam dacă nu cumva Ania se plictisea acolo la ferma aceea îndepărtată de marile orașe și tot voiam s-o întreb lucrul acesta. Acum înțelegeam tot „anacronismul” unei asemenea întrebări. Orășelul acela nu mi se părea defel provincial. Datorită dezvoltării transporturilor și a televiziunii distanțele mari nu mai aveau nicio importanță. Orașele, așezările omenești, continentele parcă se apropiaseră între ele. Dacă însă era nevoit sau dorea să plece undeva departe de oraș, orice locuitor avea la dispoziție un mijloc de transport confortabil și rapid.

Mi-am împărtășit gândurile Aniei.

— Vedeți — mi-a răspuns ea — dumneavoastră găsiți semnificativ ceva cu care eu m-am obișnuit încă din primii ani ai vieții. Nouă însă ni se pare că tot ne mai lipsește ceva.

După ce am cunoscut felul cum se muncea în fermă mi-am dat seama că în fond munca la țară se deosebea prea puțin de munca orășenilor.

Pe vremea plugului primitiv, tras de cal, țăranul cu puțină știință de carte, ba chiar cu totul analfabet, făcea față acestei munci. A apărut tractorul, atunci locul țăranului a fost luat de muncitor, care avea o pregătire tehnică specifică. Tractorul a fost înlocuit cu un complex de mașini, dirijate de la distanță, și locul tractoristului a fost luat de inginer.