Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Ne-a copleșit cu întrebări. Era foarte însuflețit, nu mi se mai părea afectat ca atunci când ne cunoscusem.

Ne conduse prin coridoarele lungi, povestindu-ne despre munca lui.

— Acum definitivăm construcția, sistemul de montare a oglinzii, verificăm sistemul de dirijare, perfecționăm aparatura.

— Și pe dumneavoastră vă ajută candidații la examenul de diplomă?

— Da. Ceva aș putea să vă arăt de pe acum. De fapt, tocmai mă duceam la secția de montaje. Am dovedit în mod practic — continuă Count, făcând pași mari pe culoarele institutului — că oglinda noastră parabolică poate fi construită în întregime din membrana cea mai subțire. Ea va fi fixată pe o carcasă tubulară făcută din aceeași membrană.

— Carcasa din membrană? am exclamat uimiți.

— Da. Ideea aceasta mi-a sugerat-o Marta Augustinas. Membrana de oglindă posedă încă o însușire admirabilă: să se întărească și să devină rezistentă ca oțelul la temperaturile caracteristice spațiului cosmic. Am fost pe Lună împreună cu studenții candidați la examenul de diplomă și acolo, cu ajutorul unei mici rachete teleghidate, am lansat o machetă a oglinzii noastre. Dirijată printr-un dispozitiv special racheta a zburat pe o traiectorie strict parabolică și așa cum păianjenul își secretă plasa, ea a desfășurat în urma sa membrana. Aceasta se desfășura și aproape îndată se solidifica devenind rezistentă ca oțelul.

— Și totul a ieșit bine?

— Admirabil. Ia priviți. Scoase dintr-un buzunar interior al hainei un pachet de fotografii colorate și ni le întinse.

Una din fotografii reprezenta o fată care ținea în mâini o rachetă mică, cât jumătate din statura unui om.

— E o colaboratoare a noastră, Călita Bonarda — spuse Count — a executat singură ansamblul principal al rachetei.

— Priviți, profesore, e însoțitoarea noastră! exclamă Viktor Platonov.

Într-adevăr ea era: din fotografie ne priveau aceeași ochi sclipitori, îndrăzneți.

— O cunoașteți? se miră James Count.

— Ne-a însoțit până la institut.

— Când?

— Azi.

— Pesemne că greșiți. E bolnavă, de câteva zile n-a mai dat pe la institut. În prezent, pentru ea e o perioadă de muncă încordată și dacă s-ar simți bine ar veni neapărat. Și așa a rămas în urma colegilor.

— Ciudat! exclamă Viktor Platonov. Înseamnă că i-am văzut dublura ori sora. Așa e, profesore?

…În hala de montaje, vastă și luminoasă, era multă lume. Se auzea huruitul mașinilor, ici colo țâșneau scântei. Unul pilea, altul șlefuia o piesă, într-un cuvânt, se desfășurau lucrările obișnuite de montare manuală a modelelor experimentale la executarea cărora munca, manuală e inevitabilă.

James Count ne conduse la un dispozitiv, greoi ca aspect, alcătuit din câțiva cilindri cu vârful turtit, semănând cu niște căldări.

— Iată una din rachetele noastre. Celelalte nu sunt încă montate. Nu vă uitați că racheta are o înfățișare atât de urâtă. Ea este destinată zborului în vid și acolo formele aerodinamice nu sunt câtuși de puțin obligatorii.

Count arătă spre cavitatea interioară a rachetei care se căsca neagră.

— Aici va fi așezat dispozitivul principal cu ajutorul căruia membrana va începe să se depene, să ia forma necesară și să iasă în spațiu. Această parte o proiectează Celita Bonarda, fata pe care ați văzut-o în fotografie. Apropo, a fost azi pe aici? îl întrebă el pe unul dintre candidații Ia examenul de diplomă.

— Nu, e încă bolnavă.

Count se întoarse spre noi.

— Desigur că v-ați înșelat. Celita știe foarte bine câtă nevoie e de ea. Din cauză că nu și-a terminat proiectul, nu putem începe executarea ansamblului următor.

— Dar nu poate fi înlocuită cu altcineva?

— Nu se admite. Regula e ca studentul să-și facă singur lucrarea de diplomă, fără ajutorul nimănui.

Zbârnâitul strident al unei sonerii anunță sfârșitul zilei de muncă.

Studenții începură să se foiască. Terminau operațiunile care nu puteau fi lăsate pe a doua zi, deconectau mașinile, făceau ordine la locurile de muncă. În hală au rămas trei studenți. Erau de serviciu. Se apropiau cu platforma electrică de fiecare mașină, strângând șpanul pe care-l scoteau in curte, unde se găsea un mare autocamion acoperit. După ce au strâns șpanul, au pus în funcțiune robotul de întreținere, ale cărui brațe au spălat pardoseala din plăci de faianță. Au șters apoi ferestrele înalte cu niște perii ce se roteau pe niște pârghii lungi și aliniindu-se în „front”, au raportat în glumă unei fete cu brasardă roșie că terminaseră curățenia.

— E sanitarul de serviciu pe institut, arătă din ochi James Count, spre fata cu brasardă.

Fata cercetă hala cu atenție, ceru studenților să ridice de jos un șpan mic, rătăcit într-un colț și numai după aceasta le dădu voie să plece.

— Hai cu noi la mare — o chemară băieții, scoțându-și salopetele — peste o oră ai noștri au meci de polo pe apă cu cei de la Sidney.

— Mai trebuie să iau în primire două hale — le răspunse ea. Duceți-vă la dușuri, ne întâlnim la poarta institutului.

James Count ne invită la el, la hotel. Voia să stăm de vorbă despre munca noastră, să afle amănunte. Deși plecase de la noi, opera căreia își închinase câțiva ani din viață nu putea, desigur, să-i fie indiferentă. Se bucura în mod sincer de rezultatele pe care le obținusem.

Convorbirea noastră fu întreruptă de sunetul telefonului. Chema careva din grupa lui Count.

— Profesore, dați drumul repede la televizor pe programul cincisprezece.

— Pentru ce? întrebă mirat Count.

— Dați-i drumul și veți vedea.

Ne-am așezat curioși la televizor. Count îl puse pe programul indicat și pe ecran apăru o întindere strălucitoare de apă, nori răzleți pe cer, o mulțime de oameni pe mal și șalupe multicolore la start. Vocea crainicului anunța condițiile unui concurs, citea numele participanților. „Celita Bonarda…” — am auzit deodată numele cunoscut și am dat cu ochii de fata care ne condusese pe mine și pe Platonov la institut.

— Colaboratoarea dumneavoastră! exclamă Platonov.

— Așa e, ea e! Dar cum de se află acolo? E doar bolnavă…

— Probabil că nu e mai mult decât noi.

— Încep…

Patru șalupe — una albă, alta galbenă, a treia roșie și ultima verde — se pregăteau de start. Șalupa Celitei Bonarda era galbenă. Deodată, pistolul de start pocni scurt și șalupele se desprinseră de locurile lor aproape în același timp.

„Fiecare din cele patru șalupe are o anumită particularitate a construcției pe care concurenții n-o cunosc, răsună vocea crainicului. Există o singură restricție: șalupele n-au voie să depășească greutatea indicată. Toate cele patru șalupe răspund acestei condiții”.

Șalupa roșie o luă repede înaintea celorlalte împroșcându-le cu apă.

— Protejata dumneavoastră rămâne cam în urmă, îi spuse Platonov lui Count.

Deodată, șalupa galbenă a Celitei se desprinse de apă, zbură câțiva metri prin aer și, stârnind un nor de stropi se lăsă din nou pe suprafața lacului în strigătele și aplauzele furtunoase ale spectatorilor. Distanța dintre șalupa roșie și cea galbenă era tot mai mică. Șalupa galbenă mări viteza, făcu un salt mare, și o depăși pe cea roșie.

— Bravo, Celita! strigă James Count.

Șalupele făcuseră o întoarcere și acum zburau pe ecran drept spre noi. În frunte era mereu șalupa galbenă. Celita o conducea stând strâns lipită de coca ei aerodinamică. Făcu cu mâna o manevră abia perceptibilă și șalupa galbenă se ridică din nou în aer. Stereoefectul era atât de impresionant încât, fără să vrem, ne dădurăm în lături, părea că Celita zbura peste capetele noastre. „Șalupa galbenă a atins trei sute kilometri pe oră — anunță vocea crainicului — parcurge ultimul tur”. Șalupa zbura ca un obuz, împroșcând apa, și sub furtuna de aplauze din tribune tăie cea dintâi panglica finișului.