Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Făcu o pauză, parcă străduindu-se să-și amintească ceva, apoi se întoarse spre noi și ne ceru:

— Arătați-mi, vă rog, schițele optsprezece și treizeci și doi.

— Oho! îmi șopti mirat la ureche Viktor Platonov, în timp ce Gin Fan-și căuta schițele necesare și le așeza în aparat pentru a le proiecta pe ecranul cel mare. Precum se vede, doar părea că doarme.

— Ascultă toate comunicările cu ochii închiși, ne șopti Elena Nikolaevna, auzind șușoteala mirată a lui Viktor Platonov. Are o memorie auditivă fenomenală.

În timpul acesta Valentin Ilici, privind schițele de pe ecran, continua:

— Fiți atenți la aceste ecuații. Ele reprezintă baza tuturor soluțiilor viitoare. Ecuațiile acestea lac parte dintr-o anumită categorie. După mine, autorii au comis aici o eroare gravă. Da, da, o eroare! Aceste ecuații nu pot fi rezolvate frontal, așa cum au procedat ei. Asemenea sisteme complicate cu multe necunoscute ascund obstacole neașteptate și, de regulă, nu se rezolvă frontal. E adevărat că autorii proiectului microsoarelui n-au aici nicio vină. Până în ultima vreme, mai precis, chiar până acum o săptămână, n-au existat alte metode de rezolvare a acestor ecuații. Acum există o asemenea metodă…

— Care? se auziră în același timp câteva voci din sală.

— Acum o săptămână aspirantul meu, un tânăr deosebit de dotat, care are să ne mai bucure nu o dată cu succesele sale, a terminat prima sa lucrare teoretică. El a expus în cuprinsul ei în mod special metoda de rezolvare aproximativă a ecuațiilor din această categorie. E tocmai ceea ce vă trebuie — ni se adresă bătrânul. Căci pentru dumneavoastră este cu desăvârșire indiferent dacă microsoarele va fi cu un metru mai mare sau mai mic. Pentru dumneavoastră e important doar să determinați posibilitatea stabilității lui. Ei bine, tocmai acest lucru se poate face prin metoda despre care v-am vorbit. De altfel calculul dumneavoastră ar fi o strălucită ilustrare practică la lucrarea teoretică a aspirantului meu.

— Cât timp vor necesita calculele? întrebă cineva din sală.

— Maximum trei săptămâni. Sunt gata să-i ajut la aceste calcule pe colegii noștri cu forțele laboratorului meu.

Bătrânul făcu o pauză, apoi propuse:

— Să amânăm rezolvarea acestei probleme cu trei săptămâni. La sfârșitul acestui termen vom avea date mult mai certe cu privire la stabilitatea sau instabilitatea microsoarelui. Dacă se va dovedi că stabilitatea lui e realizabilă, explozia va putea fi efectuată. Cât privește locul — acest lucru nu mai este esențial.

Și bătrânul se așeză liniștit. Răsunară aplauze. Djavaru se ridică, zâmbind:

— Pe cât se vede, votarea, în cazul de față, este inutilă, dar pentru respectarea tuturor formalităților, vă rog să vă spuneți cuvântul. Cine este pentru ultima propunere să apese pe butonul roșu.

Pe ecranul aflat în stânga prezidiului se aprinseră aproape simultan o sumedenie de cerculețe roșii. Membrii prezidiului votaseră pentru propunerea lui Valentin Ilici. În același timp pe frontispiciul ecranului apăru în roșu aprins cifra 156 — numărul voturilor.

— Cine este împotrivă rog să apese pe butonul negru.

În partea dreaptă a ecranului nu apăru niciun cerc negru.

Djavaru ridică ședința. Emoționați, ne-am apropiat de Valentin Ilici ca să-i mulțumim pentru sfat și ajutor. El își înclină capul pe un umăr, ne ascultă în tăcere și spuse cu glasul lui domol, care acum nu mi se mai părea scârțâit.

— Să nu pierdem timpul! Termenul e scurt — doar trei săptămâni. Vă poftesc neîntârziat în laboratorul meu.

Apoi se întoarse spre mine

— Știți, Alexandr Alexandrovici, când eram student ne foloseam încă de lucrările dumneavoastră. Nu e așa că fizica atomică a ajuns departe în vremea noastră?

Trei săptămâni… Au zburat ca o zi. De dimineață și până seara, toți laolaltă, cu ajutorul colaboratorilor lui Valentin Ilici am lucrat la calculul stabilității microsoarelui. Metoda rezolvării aproximative a sistemului nostru de ecuații produsă de tânărul aspirant era în fond simplă, ca tabla înmulțirii. În aceste trei săptămâni am calculat — firește, cu ajutorul mașinilor cibernetice — peste două mii de pulsații ale microsoarelui, constatând că încet-încet pulsațiile aveau să devină regulate, uniforme, microsoarele menținându-și diametral maxim, invariabil.

Aceasta era o victorie serioasă.

După trei săptămâni secția de fizică a prezidiului Academiei Mondiale de Științe s-a întrunit pentru a da ascultare unei scurte comunicări a lui Valentin Ilici. La început, bătrânul savant n-a voit să facă în locul nostru această comunicare, dar până la urmă l-am înduplecat.

A vorbit doar cincisprezece minute. În încheierea comunicării a expus concluzia generală, pe care o dezbătusem în prealabil în laboratorul lui.

— Ar fi recomandabil ca prima explozie să nu fie totuși efectuată nici pe Pământ și nici pe Lună. Problema care se pune este următoarea: noi nu putem garanta că am ținut seamă de toate accidentele neprevăzute ce se pot petrece în timpul experienței. În afară de asta microsoarele va putea să aibă o existență foarte îndelungată și dacă se va afla deasupra Lunei probabil că va stingheri observațiile astronomice, care se efectuează pe suprafața acesteia. Microsoarele ar trebui experimentat într-un loc unde nu ar stingheri pe nimeni vreme îndelungată. Propunem efectuarea exploziei experimentale pe planeta Venus.

Toți membrii prezidiului Academiei Mondiale de Științe s-au declarat de acord cu argumentele sale.

— Efectuăm explozia și cu acest prilej vedem planeta Venus — îmi șopti la ureche Viktor Platonov. Așa ceva am fi putut spera doar în vis. Splendid, nu?

Am dat din cap în tăcere.

Să călătorești! Care dintre noi n-a visat în copilărie să călătorească! Cine nu s-a văzut pasager al unei nave interplanetare, care l-ar duce în Lună, pe Marte, pe Venus, sau și mai departe, într-o altă lume siderală, acolo unde îl așteaptă mari descoperiri și fapte eroice! Călătorie în necunoscut!.. Acest vis născut în capul băiețandrului curios, care a citit cu nesaț romanele lui Jules Verne și Wells, îl poartă cu el toată viața și la maturitate visul e tot atât de viu, de atrăgător, ca și în copilărie. N-aș fi crezut vreodată că voi avea parte de o asemenea bucurie.

Între timp în ședință se pusese o problemă care tulburase întreaga existență. Luase cuvântul un academician.

— Trebuie să privim în viitor — spunea el — dacă sperăm să oprim cu ajutorul microsoarelui îngroșarea ghețurilor de pe continentul Antarctic, de ce nu ne-am gândi la topirea parțială sau chiar totală a calotei sale de gheață.

— Dar apa? Ce se va întâmpla cu apa provenită din gheața topită? întrebă careva de la locul său.

— Da, va rezulta multă apă din topirea ghețurilor Antarctidei. Nivelul Oceanului Pacific s-ar ridica cu aproximativ patruzeci și cinci de metri. Oare știința modernă să nu fie în stare să propună pentru combaterea inundațiilor nimic altceva decât crearea unor mări artificiale?

— Și la ce ar folosi topirea acestor ghețuri? răsună din nou o întrebare din sală.

— Omenirea ar avea la dispoziție încă un continent, cu suprafață ceva mai mică decât America de Sud — răspunse vorbitorul. Imense zăcăminte petrolifere, huilă, metale neferoase — iată ce reprezintă Antarctida! De aceea trebuie să ne gândim încă de pe acum ce vom face cu apa provenită din ghețurile Antarctidei. Și asta nu e singura dificultate. Nu știm ce influență ar putea să aibă încălzirea climei din zona Polului Sud asupra celorlalte regiuni ale globului pământesc, cum se vor modifica curenții marini și aeriene, cum se va face pe globul pământesc redistribuirea umidității și a cantității de precipitații.