Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Comunicarea noastră urma să fie susținută a doua zi la ședința de dimineață a secției de fizică a prezidiului Academiei Mondiale de Științe.

Tot restul zilei am hoinărit prin Moscova. Priveam cu nesaț în toate părțile, fără să-mi recunosc orașul natal. Doar aici, la Moscova, îmi dădeam seama cu adevărat cum trecuse vremea, simțeam din plin ce însemnează pentru omenire un veac și jumătate.

Ce uimitor de frumoasă era Moscova reînnoită! Clădiri înalte, îmbrăcate în plăci deschise la culoare, făcuseră într-adevăr din ea orașul „de piatră albă”. Străzile erau acum mai largi, mai luminoase, mai încăpătoare. Peste râul Moscova apăruseră poduri noi de o construcție neobișnuită. Doar ici și colo am dat peste câteva colțuri ale „vechii” Moscove, păstrate cu grijă ca niște neprețuite relicve arhitectonice.

Abia când am ajuns în Piața Roșie m-am simțit în Moscova din totdeauna. Nu pot să redau emoția care m-a cuprins la vederea acestei piețe, atât de scumpă inimii fiecărui rus. „Moscovă, măicuță, scumpa mea”, am șoptit, dându-i numele cele mai duioase care-mi treceau prin minte.

Răscolit de revederea patriei și de noile impresii, în noaptea aceea am dormit zbuciumat.

În dimineața următoare am sosit punctuali la prezidiul Academiei Mondiale de Științe și ne-am ocupat locurile în loja specială a prezidiului, privind cu nerăbdare în jos, spre sala de ședințe, care se umplea încet-încet de lume.

Cu câteva clipe înainte de începerea dezbaterilor a intrat în sală președintele secției de fizică a prezidiului Academiei Mondiale de Științe, hindusul Djavaru. Ne-a salutat și a urcat repede la masa prezidențială. Ședința a început exact la ora stabilită.

— Toată lumea e prezentă, a spus el, cercetând buletinul de înregistrare. Conectez imprimarea ședinței.

În sală se așternu liniștea. Djavaru apăsă un buton de pe masă și luând o foaie de hârtie din fața lui, continuă:

— La ordinea de zi, referatul membrilor Institutului de Fizică Nucleară din Toritown cu privire la realizarea microsoarelui. Secția noastră trebuie să adopte o hotărâre cu privire la oportunitatea efectuării exploziei termonucleare experimentale. Referent profesor Elena Nikolaevna Hromova.

— În ce limbă veți vorbi? i se adresă el referentei.

— În rusește.

— Comunicarea va fi ținută în limba rusă, repetă Djavaru.

Asistența începu să se foiască. Cei care nu cunoșteau destul de bine limba rusă sau n-o înțelegeau deloc își pregăteau translatoarele cibernetice.

Elena Nikolaevna își începu expunerea cu glas surd. Era emoționată vădit. Aceasta ținu însă numai câteva clipe. Treptat, recăpătându-și cumpătul începu să vorbească ferm, cu convingere. Viktor Platonov, care ședea lângă mine la panoul de comandă, urmărea cu atenție expunerea, proiectând la momentul oportun pe ecranul mare graficele și formulele necesare ilustrării referatului. Ascultând referatul, îi cercetam totodată cu luare-aminte unul după altul pe membrii prezidiului, străduindu-mă să-mi dau seama de impresia pe care le-o făcea comunicarea noastră.

Atenția mi-a fost atrasă de un bătrân pirpiriu, cu părul cărunt, tuns scurt la tâmple. Spre deosebire de ceilalți membri ai prezidiului el moțăia pașnic în fotoliu, sprijinindu-și capul în pumnișorul său uscat.

— Câți ani are? l-am întrebat încet pe Viktor Platonov, arătând cu ochii spre bătrân.

— Nu știu, trebuie să aibă cu mult peste o sută…

— De ce doarme?

Drept răspuns Viktor Platonov dădu din umeri.

Expunerea Elenei Nikolaevna care durase mai bine de o oră era pe sfârșite. Ea comentase diagramele pulsațiilor microsoarelui, vorbise despre dificultățile întâmpinate de grupa noastră și în încheiere i-a rugat pe membrii prezidiului să-și expună opiniile în ceea ce privea utilitatea efectuării exploziei experimentale sau să indice altă cale de continuare a lucrărilor noastre.

După ce a sfârșit, din toate părțile s-a revărsat un potop de întrebări. Unele dintre ele erau atât de complicate, încât ne-am speriat: va putea oare Elena Nikolaevna să răspundă? Din fericire Djavaru anunță o pauză.

Elena Nikolaevna a venit îndată la noi și am dezbătut împreună răspunsurile cele mai potrivite.

Curând, soneria a sunat scurt, anunțând sfârșitul pauzei. Elena Nikolaevna a urcat la pupitru și a început să răspundă la întrebări. Deocamdată totul mergea bine. La urmă, Djavaru a dat citire rezoluției consiliului științific al Institutului din Toritown și a cerut membrilor prezidiului să treacă la dezbaterea comunicării. S-au înscris mulți la cuvânt. E semnificativ faptul că au vorbit toți foarte pe scurt, oprindu-se doar la tezele principale ale referatului.

— Se poate autoriza efectuarea exploziei — încheie unul dintre academicieni — dar nu pe Pământ. Nu, nu pe Pământ! Sunteți de acord, cred, că efectuarea cu succes a acestei experiențe este prea slab fundamentată de stimații noștri colegi. Nu vreau să înțelegeți că prin asta le aduc vreo vină! Nu! Au făcut tot ce au putut, pentru asigurarea stabilității microsoarelui, dar, din păcate, acest lucru nu este suficient. De aceea eu sunt pentru efectuarea acestei explozii în afara limitelor Pământului, să zicem pe Lună.

Câțiva alți vorbitori au exprimat cam aceeași opinie, iar unul, entuziasmându-se, a spus:

— Părerea mea e că trebuie să recomandăm colegilor noștri să efectueze pe Lună nu o singură explozie experimentală, ci o serie de explozii. Nu toate vor duce neapărat la realizarea microsoarelui. Chiar dacă unele dintre ele nu vor reuși, ele ne vor permite să stabilim pe cale experimentală posibilitățile realizării microsoarelui și ne vor învăța să-l dirijăm. În concluzie, eu sunt de părere să se efectueze o serie de explozii pe Lună.

— Mi se pare că va trebui într-adevăr să ne ducem în Lună, i-am șoptit lui Gin Fan-și. Drept răspuns acesta a dat aprobator din cap.

— Indiferent unde se va efectua explozia, numai să se aprobe.

Au mai luat cuvântul câțiva membri ai Academiei, susținând cu toții propunerile antevorbitorilor, relevând meritele noastre, lăudând grupa pentru opera ei, ingenioasă și necesară omenirii. Pe cât se vedea, această opinie era unanimă, nemaiavând rost continuarea discuțiilor.

Djavaru propuse închiderea dezbaterilor. Spre mirarea noastră, în liniștea sălii răsună însă un glas slab, dogit:

— Îmi permiteți…

Djavaru se întoarse către vorbitor. Acesta era bătrânul pirpiriu care moțăia pașnic în fotoliul său, în timp ce Elena Nikolaevna își prezenta comunicarea.

— Vă rog, Valentin Ilici.

— Vă cer scuze, am să vorbesc de la locul meu. Bătrânul cuprinse sala cu privirea ochilor săi surprinzători de limpezi. După liniștea adâncă ce s-a așternut într-o clipă am înțeles că vorbitorul era un savant stimat mult de toată asistența.

— Cine-i bătrânul? am întrebat-o în șoaptă pe Elena Nikolaevna.

— Fostul președinte permanent al secției de fizică a prezidiului Academiei Mondiale de Științe. A renunțat de bună voie acum șase ani din pricina bătrâneții la această funcție de onoare. Djavaru este discipolul său. Ascultă! Părerea lui e foarte importantă.

— Mi se pare că mergem pe o cale greșită dacă autorizăm efectuarea acestei explozii în Lună… Cuprinse încă o dată întreaga sală cu ochii lui mici, pătrunzători. Care-i logica? continuă el. Care este, vă întreb, logica? Nu suntem siguri de rezultatul experienței și de aceea recomandăm efectuarea ei nu pe Pământ, ci în Lună. Dar parcă problema e unde să se efectueze? Care e diferența dintre Pământ și Lună? Doar că explozia va avea loc la o distanță de sute de kilometri. Ei și? Credeți că acolo e mai puțin primejdios? De loc! În caz de nereușită, suflul exploziei va stârni pe suprafața Lunei nori de praf. Mulți dintre noi am fost pe Lună și știm că suprafața ei este acoperită cu un strat de cenușă vulcanică măruntă de tot, ușoară ca puful, Toată această cenușă stârnită de suflul exploziei se va amesteca cu substanțele radioactive ale microsoarelui și va deveni ea însăși o sursă de radiații aducătoare de moarte. Nu numai atât. Ea va pluti deasupra Lunei și până la urmă se va depune pe suprafața ei. De aceea poate fi infectată nu numai acea parte a Lunei pe care se va efectua explozia, dar și celelalte regiuni ale ei. Și ce înseamnă Luna pentru noi în prezent o știe oricine. Ea nu este numai satelitul nostru. Este o trambulină spre spațiul interplanetar, este cel mai bun observator astronomic al nostru, este cel mai mare laborator geologic al nostru, unde lucrează și trăiesc mii de oameni. Putem oare să riscăm? Cred că deocamdată nu trebuie să punem problema în felul acesta — unde să efectuăm explozia, ci dacă, în general, este cazul s-o efectuăm sau nu. Părerea mea este să n-o efectuăm. Considerați că e prea devreme pentru așa ceva dat fiind faptul că suntem departe de a fi siguri de succes? Vorbitorul tăcu. O liniște adâncă se așternu din nou în sală. Mai mult decât atât, urmă bătrânul. Aici s-au făcut propuneri de a se efectua nu una, ci o serie de explozii, chiar dacă la început acestea n-au să reușească. Acum nu mai sunt însă acele vremuri, continuă Valentin Ilici, când oamenii dibuiau rezolvarea problemelor doar pe cale experimentală. Lungul drum străbătut de Edison până la inventarea becului electric obișnuit, când pentru găsirea firului incandescent cel mai potrivit au fost încercate la nimereală sute de materiale dintre cele mai variate, inclusiv părul omenesc, această cale e de domeniul trecutului. Firește, noi nu respingem metoda experimentală de cercetare, dar trebuie, măcar cu aproximație, în linii mari, să prevedem rezultatul experienței. Tocmai această previziune științifică a rezultatului n-o găsim în comunicarea cu privire la realizarea microsoarelui…