Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

…Dezbaterea a durat aproape două ore. Ascultam cu atenție expunerile savanților, dându-ne seama tot mai mult că realizarea microsoarelui nu mai era o problemă care interesa doar laboratorul nostru. Ea căpăta tot mai mare amploare, cuprinzând aspecte din cele mai diferite. Era evident că rezolvarea acestora impunea unirea eforturilor multor specialiști.

În cele din urmă Djavaru se urcă la pupitru cu o foaie de hârtie în mâini.

— Permiteți-mi să trag concluziile care se impun! spuse el. Punctul unu — secția de fizică autoriză Institutul din Toritown să efectueze experiența cu microsoarele pe planeta Venus.

Aplauzele unanime confirmară această hotărâre.

— Punctul doi — continuă Djavaru — secția consideră util să se treacă la studierea problemei posibilității topirii ghețurilor Antarctidei. De aceea supun la vot propunerea cu privire la organizarea unui institut special de cercetări științifice în problema microsoarelui. Din partea realizatorilor proiectului microsoarelui se cer în termenul cel mai scurt date precise cu privire la posibilitățile lui energetice. Îi așteaptă o muncă uriașă.

Secția de fizică adoptă în unanimitate ambele propuneri.

A doua zi dis-de-dimineață ne-am luat zborul înapoi spre Toritown.

— În fața noastră stau acum trei sarcini serioase — spuse Elena Nikolaevna, la consfătuirea convocată în laborator după ce ne-am întors de la Moscova. Cea dintâi: să elaborăm proiectul marii încărcături atomice, din care va fi creat microsoarele. A doua: să construim o mică rachetă purtătoare a acestei încărcături atomice. A treia: să realizăm dispozitivele electrostatice pentru teleghidarea microsoarelui. În vederea rezolvării acestor sarcini colaboratorii institutului trebuie să se împartă în trei grupe. Colectivul nostru va constitui însă doar nucleul. Termenul de execuție a acestor lucrări e foarte scurt și de aceea ne-au fost afectate, spre a ne ajuta la realizarea lor, Institutul pentru construcții de rachete din Melbourne și Uzina electroenergetică din Delhi. În plus putem antrena în această activitate și alte organizații. Acum fiecare dintre dumneavoastră gândiți-vă în ce grupă ați dori să lucrați.

— Eu aș prefera să mă ocup de construcția rachetei purtătoare, se pronunță Viktor Platonov…

— Și eu, am adăugat repede.

— Dar dumneata, Gin?

— Noi doi va trebui să ne ocupăm de a doua jumătate a lucrărilor, răspunse acesta, zâmbind. Eu iau asupră-mi dispozitivele de teleghidare. Dumneata ia încărcătura atomică.

După o scurtă chibzuială au fost repartizați pe grupe și ceilalți colaboratori. Faza practică a muncii noastre începuse: de la calcule abstracte treceam la acțiuni concrete, la construcții, la metal…

Unul din cele mai mari orașe ale Australiei, fosta ei capitală, frumosul și vechiul oraș Melbourne este așezat în fundul golfului Port-Phillip, la gara râului Iarra. Am plecat într-acolo cu ornitopterele împreună cu Viktor Platonov și cu ceilalți colegi din laboratorul nostru, care s-au oferit să lucreze la construirea rachetei purtătoare a încărcăturii atomice. Zburând deasupra unor podișuri joase am zărit orașul încă de departe. Râul Iarra îl tăia în două părți. Pe malul stâng, înconjurate de grădini și parcuri se aflau cartierele de locuit.

Deasupra orașului nu era mai puțină animație decât pe străzile sale. Pe lângă noi zburau sute de ornitoptere. Pentru orientare, pe acoperișurile caselor erau scrise cu litere mari denumirile străzilor.

— Institutul nostru se găsește pe malul drept al râului — spuse Viktor — dar unde anume nu știu. Așteptați o clipă, am să aflu îndată.

Întoarse brusc ornitopterul și se repezi după o fată care tocmai trecuse în zbor pe lângă noi. O ajunse din urmă și se opriră amândoi suspendați în aer. Fata arătă cu mâna în direcția unei clădiri înalte. Viktor ne făcu semn cu mâna, chemându-ne la el.

— S-a nimerit foarte bine — spuse el — dânsa zboară în aceeași direcție și ne va conduce.

Ne-am salutat. Fata aruncă o privire repede spre mine și spre tovarășii mei de drum.

Părea spaniolă sau mexicană. Trăsăturile feței sale nu erau prea regulate, dar părul negru, ondulat, pielea oacheșă, bronzată de soare, obrajii viu îmbujorați, ochii sclipitori, uimitor de limpezi, buzele roșii, gura mare, cu dantura frumoasă, o făceau tare atrăgătoare.

— Deci studiați la acest institut? o întrebă Viktor Platonov.

— Da, acum îmi pregătesc lucrarea de diplomă.

— O, nu cumva v-au repartizat în grupa noastră?

— Nu, lucrez în altă grupă. Îmi termin curând proiectul de diplomă.

Fata răspundea scurt la întrebări. Pe cât se vedea, nu avea chef de vorbă.

— Iată institutul nostru — spuse ea, arătând spre o clădire cu șase etaje și două turnulețe albe, laterale. Acesta e corpul de studii, în curte sunt atelierele pentru aplicații practice, acolo în fund se află sălile în care se elaborează proiectele de diplomă, lângă uzină e hala de montaje și hangarul. La cine vreți să vă duceți?

— La directorul institutului.

— Prin urmare în corpul de studii. Aterizați pe acoperișul turnului din dreapta. Cu bine!

— Vă mulțumim, la revedere!

Directorul ne aștepta. L-a chemat îndată pe constructorul șef. I-am explicat concepția proiectului. Platonov a arătat schițele și chiar în aceeași zi am împărțit sarcinile între opt candidați la examenul de diplomă repartizați în grupa noastră.

Odinioară, în tinerețea mea, studenții candidați la examenul de diplomă executau proiectele doar pe hârtie, multe din ele având un caracter destul de abstract. După susținerea proiectelor de diplomă, cele mai multe din ele erau depuse la bibliotecile institutelor, și cu timpul, după scurgerea termenului stabilit, erau distruse. Astfel, în fiecare an se irosea fără nici un folos munca multor zeci de mii de ingineri, în timp ce institutele de proiectări și birourile de construcții erau literalmente copleșite cu lucru.

Acum totul se schimbase.

Toți candidații la examenul de diplomă erau obligați să execute proiecte necesare producției sau științei. Candidații erau îndrumați de ingineri, constructori cu experiență. Dacă proiectul respectiv era atât de complicat încât studentul nu-l putea executa la termen, se crea un grup special, oarecum asemănător unui birou de construcții, unde fiecare dintre studenți proiecta o parte a obiectivului. În afară de aceasta pe lângă fiecare institut tehnic existau ateliere, unde candidații la examenul de diplomă executau ei înșiși dispozitivele pe care le proiectaseră.

Multe organizații se adresau institutelor și rezultatul era în genere unul și același — executarea rapidă și în bune condițiuni a comenzilor. Astfel mii și mii de tineri se deprindeau cu procesul de producție încă înainte de terminarea studiilor.

Noi aveam sarcina de a realiza în colaborare cu candidații la examenul de diplomă o mică rachetă purtătoare. Transportată pe Venus, această rachetă cu încărcătură atomică urma să fie lansată în atmosfera planetei la o anumită înălțime.

Ca de obicei înainte de a începe executarea! proiectului, candidații la examenul de diplomă aveau de pus multe întrebări. Am discutat îndelung cu ei.

Am ieșit din sala de proiectări abia la sfârșitul zilei de muncă. Pe neașteptate ne-am întâlnit față în față cu James Count.

— Dumneata aici? se miră Viktor Platonov. Ce vânt te aduce?

— Alexandr Alexandrovici! exclamă bucuros James Count. Sunt de mult aici, lucrăm la proiectul oglinzii noastre zburătoare. Dar dumneavoastră? Am auzit ce succese ați repurtat. Vă felicit din inimă! Ce mai face Elena Nikolaevna?