Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

— Strașnică fată! se entuziasma Count, uitând că tocmai el nu trebuia s-o laude acum.

— Îndrăzneață! confirmă prompt Viktor Platonov. Ca să fiu sincer, eu nu m-aș fi încumetat să particip la un asemenea concurs.

A doua zi ne-am întâlnit cu Celita la institut. Viktor Platonov se apropie de ea și o felicită pentru succesul pe care-l repurtase. Fata îl privi rece, îi mulțumi rezervată și-și văzu de drum.

Seara când se întâlni cu James Count la hotel, Platonov aduse vorba despre Celita. Count se încruntă:

— A înșelat întreaga grupă.

— Cum?

— Văzând că n-are timp să-și termine șalupa până la data concursului, a abandonat complet proiectul de diplomă și s-a dedicat în întregime construirii ambarcației sale. O nesocotință revoltătoare! Acum a rămas foarte mult în urma colegilor ei, și ceea ce e mai grav, îi întârzie din muncă. Astăzi, întreaga grupă a dezbătut furtunos fapta ei. Partea din proiect care-i fusese încredințată a fost divizată între ceilalți.

— Și ce se va întâmpla cu ea?

— Nu știu. Deocamdată va lucra la același proiect. Dacă va termina la timp, își va susține lucrarea, dacă nu, va fi nevoită să ceară amânarea.

— Ce termen are?

— O lună și jumătate.

— Cam puțin…

Într-o zi, candidații la examenul de diplomă ne-au invitat la clubul lor, la o reprezentație studențească. Reprezentația s-a terminat destul de târziu. Ieșind de la club am trecut pe culoar prin dreptul sălii în care activa grupa lui Count. Înăuntru era lumină.

— Count lucrează la ora asta? se miră Viktor Platonov. E împotriva regulamentului. Hai înăuntru să-l luăm.

James Count nu era singur. Lângă el ședea Celita Bonarda. Aplecați peste masă, dezbăteau un amănunt oarecare al proiectului.

— Ați venit tocmai la timp, se bucură Count. Nu putem cu niciun chip să rezolvăm o mică problemă.

— Ia să vedem, se oferi cu însuflețire Platonov.

— Celita, explică-i dumneata. Până atunci eu am să stau de vorbă cu profesorul.

Ne-am îndepărtat puțin.

— Cum îi merge lucrarea? l-am întrebat pe James Count.

— Muncește fără preget. Dacă nu va slăbi ritmul, cred că va reuși să-și susțină proiectul.

— Prietenii o ajută?

— Nu. Cine s-o ajute? A rămas în urmă din pricina nesocotinței sale, așa că o lasă să isprăvească până la capăt. Totuși, în treacăt fie spus, e o fată hotărâtă, dârză, doar că se aprinde prea repede…

Celita îi explicase lui Viktor Platonov ceea ce trebuia. Acesta luă creionul și începu să calculeze.

— Poftim — spuse el după câteva clipe — dacă descompunem această funcție într-o serie, ecuația dumitale trebuie să se integreze.

— Mulțumesc — exclamă bucuroasă Celita — acum am să mă descurc și singură…

— Ia stai puțin, o întrerupse Platonov, mi se pare că le-am cam încurcat. Hai să verificăm.

Începură din nou să calculeze. Trecură vreo douăzeci de minute. O foaie albă de hârtie și după ea a doua și a treia se acoperiseră de formule. În cele din urmă Platonov puse creionul de o parte.

— Ca să vezi! Problema e mai complicată decât mi s-a părut la început. Mai lucrezi sau te duci acasă?

— Aș fi vrut să mai stau…

— Da, fără rezolvarea acestei ecuații n-o să poți face un pas mai departe. Bine, hai s-o rezolvăm împreună. Alexandr Alexandrovici, și dumneata, James, puteți să vă duceți. Eu mai rămân.

— Nu, lăsați, protestă Celita, e târziu deja…

— Nu-i nimic, și pentru mine prezintă interes rezolvarea acestei probleme.

Plecând, i-am spus Celitei:

— Nu te lăsa. Prezintă-ți proiectul la termen cu orice preț. Nu-i nimic că muncești mult. Țin minte că pe vremea mea studenții lucrau la proiectele de diplomă până seara și glumeau: „Trudim de la nouă la nouă — ziua noastră de muncă e de nouă ore”.

Celita zâmbi, înveselită de vechea glumă studențească.

În seara aceea Viktor s-a întors la hotel aproape de miezul nopții.

— Ați rezolvat ecuația?

— Da.

— Mult a mai durat rezolvarea asta.

— M-da… — mormăi în doi peri Viktor și, fără să mai spună nimic, se duse în camera lui.

Din ziua aceea, deși era „împotriva regulamentului” Viktor întârzia adesea la institut pentru a o ajuta pe Celita.

Într-o seară, când ne-am întors la hotel, am găsit-o acolo pe Elena Nikolaevna.

— Elena Nikolaevna, dumneata? am exclamat noi într-un glas. De ce nu ne-ai dat de veste că vii?

— Am hotărât să trec pe la dumneavoastră într-un control inopinat — răspunse ea râzând. Ei, cum merg treburile?

— Bine, Elena Nikolaevna.

— Ei, ei, povestiți.

După ce lucrasem un timp în grupul Elenei Nikolaevna, și-i cunoscusem colegii, înțelesesem de ce o aleseseră tocmai pe ea conducătoare.

Fără îndoială că ea era un om de știință capabil, dar nu mai puțin dotați erau Gin Fan-și, Platonov sau Count. Probabil însă că niciunul din ei nu punea în muncă atâta pasiune, nu era atât de exigent întotdeauna față de sine însuși și față de ceilalți ca Elena Nikolaevna.

Raportul pe care i l-am dat n-a fost lung. Elena Nikolaevna știa să pătrundă repede miezul lucrurilor, să înțeleagă esențialul.

— Da, aici treburile merg într-adevăr bine. La Gin Fan-și însă… Tocmai m-am întors de la Delhi, unde el lucrează la dispozitivele electrostatice pentru teleghidarea microsoarelui. Acolo e departe de a fi totul lămurit. Calculele preliminare arată că pentru transportul pe Venus al dispozitivelor electrostatice sunt necesare cinci rachetoplane. Ceea ce ar comporta un efort considerabil.

— Dar de ce e nevoie de atâtea rachetoplane?

— Suporții. Ne omoară suporții dispozitivelor electrostatice. Pentru transportarea lor e nevoie de cinci rachete. Dacă n-ar fi vorba de suporți, încărcătura noastră ar încăpea într-o rachetă.

— Dar fără suporți nu se poate?

— Ne-am gândit și la asta. Nu merge.

— Dar dacă i-am face chiar acolo, pe Venus?

— Din ce?

— Să zicem, din lemn.

— Eu știu… — răspunse cu îndoială Elena Nikolaevna. Găsim oare acolo o esență de lemn destul de rezistentă? Și în afară de asta vom fi nevoiți să-i construim numai noi trei. Vom putea oare? Cu atât mai mult cu cât suporții vor trebui să fie foarte înalți, cam cât o clădire cu paisprezece etaje…

— Dar care e situația încărcăturii atomice pentru microsoare? întrebă Viktor Platonov. N-ai să ne întârzii expediția, nu?

— Cu încărcătura totul merge bine. S-au făcut toate calculele. N-o să aibă un volum mare — va ocupa foarte puțin loc în rachetă. Lucrarea aceasta va fi executată la termen.

Se auzi o bătaie în ușă. Intră James Count.

— A, James, bună ziua! îl salută Elena Nilcolaevna. Ia loc. Ce mai faci? Se aude că obțineți succese.

— Cine spune asta? întrebă Count, zâmbind.

— Soțul meu. Doar el e acum în grupa dumitale.

— Da, am avut nevoie de un astronom cu experiență și Iaroslav Pavlovici nu m-a refuzat. În ceea ce privește succesele noastre, ele nu sunt cine știe ce. Mai bine povestiți ce mai e nou pe la dumneavoastră, o rugă Count.

— Gin Fan-și își tot bate capul cu suporții dispozitivelor electrostatice… și ea îi repetă lui Count ceea ce ne spusese și nouă.

James Count tăcu câteva clipe, apoi se uită la Elena Nikolaevna într-un fel anume și spuse:

— M-am gândit și eu la asta. Când am aflat că vi s-a dat aprobarea pentru a efectua experiența pe Venus m-am gândit în primul rând: cum veți transporta acolo întreaga încărcătură? Pentru asta ar fi nevoie de atâtea rachete, încât prezidiul ar putea să revoce experiența ca fiind prea costisitoare. Înseamnă că transportarea încărcăturii pe Venus ar costa mult mai mult decât însuși microsoarele.