Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

În timpul zborului n-aveam nimic deosebit de făcut și fiecare se îndeletnicea cu ce voia. Gin Fan-și a meșterit tot drumul la aparatul lui de filmat, confecționându-i un dispozitiv. Victor Platonov a stat cea mai mare parte din timp pe patul lui, scriind ceva într-un caiet cenușiu mare. Trist, tăcut, ședea cu ochii aproape închiși, parcă străduindu-se să nu-și dea în vileag frământările lăuntrice. Și Elena Nikolaevna era tristă.

— Ce ai, Elena Nikolaevna? am întrebat-o.

— M-a apucat și pe mine dorul. Nu mă văzusem cu Jaroslav de câteva luni și părea că mă obișnuisem. Acum după ce am stat cu el o săptămână, mi s-a părut că a trecut timpul atât de repede.

Am profitat de timpul liber ca să studiez bibliografia referitoare la planeta Venus.

Formele de viață cunoscute pe Pământ sunt atât de variate, atât de bine adaptate la cele mai aspre condiții în care s-ar părea că nimic nu poate trăi, încât s-a pus de la sine întrebarea: de ce n-ar exista viața și pe alte planete? Și s-a văzut că întrebarea era justă. Acum pentru astă lume e clar că natura vie reprezintă o verigă inseparabilă în lanțul armonios al unității materiale a universului, iar Pământul nostru, minuscul din punct de vedere astronomic, nu este deloc o excepție miraculoasă în spațiile nemărginite ale cosmosului și chiar printre planetele sistemului solar.

Misterioasa planetă Venus e ascunsă de privirile iscoditoare de o perdea groasă de nori, ca o frumoasă orientală după văl. În decursul veacurilor niciun ochi omenesc n-a văzut ce se petrece pe suprafața ei și întrebarea: „Există viață pe Venus?” a stârnit multe discuții. Unele date științifice susțineau că acolo viața e posibilă, altele dovedeau contrariul.

Venus este cu patruzeci de milioane de kilometri mai aproape de soare decât Pământul, ca atare primește aproape de două ori mai multă căldură și lumină. Razele soarelui evaporează de pe suprafața ei o cantitate enormă de umezeală. Pătura densă de nori ocrotește planeta ca un scut natural, de razele arzătoare ale soarelui. De aceea temperatura pe suprafața planetei este mai scăzută decât s-ar putea aștepta. Ziua temperatura se ridică în zona temperată până la plus 60–70 de grade. Noaptea însă scade până la minus 15 grade.

Asemenea salturi bruște se explică prin faptul că Venus se rotește în jurul axei mult mai încet decât Pământul, fiecare zi și fiecare noapte durând aproape câte șase săptămâni.

E firesc ca într-o zi atât de lungă, care durează peste trei săptămâni, suprafața planetei să se încingă atât de tare, iar în noaptea care-i urmează, tot atât de lungă, să se răcească sensibil. Se poate spune că în decursul unei zile și a unei nopți, pe planeta Venus se perindă toate anotimpurile anului. Noaptea e iarnă friguroasă, cu zăpadă, dimineața e primăvară cu cețuri dense, ziua — vară cu arșiță, zăpușeală, iar seara — toamnă mohorâtă și ploioasă. În afară de aceasta există și succesiunea anotimpurilor anului, condiționată de mișcarea de revoluție a planetei în jurul soarelui. Iată de ce clima pe Venus este specifică și evoluează după o lege complexă. Ziua poate fi și arșiță și răcoare în funcție de poziția planetei față de soare.

Se înțelege de la sine că o asemenea climă nu este favorabilă vieții.

Și atmosfera acestei planete se deosebește foarte mult de aceea a Pământului fiind săracă în oxigen și conținând o cantitate imensă de bioxid de carbon — de cinci sute de ori mai mult decât atmosfera terestră. Din pricina păturii dense de nori oamenii de știință n-au putut multă vreme să constate dacă în atmosfera planetei Venus există ozon. În atmosfera noastră există un strat foarte bogat în molecule de ozon la douăzeci-douăzeci și cinci kilometri înălțime. Ca o cuirasă impenetrabilă, acest strat apără tot ce e viu pe Pământ? Acțiunea distrugătoare a razelor ultraviolete ale soarelui, absorbindu-le aproape în întregime. În cele din urmă, cu ajutorul rachetelor trimise spre Venus, oamenii de știință au descoperit în atmosfera ei un strat de ozon salvator la o înălțime de zece-cincisprezece kilometri.

Prima expediție științifică a adus o veste îmbucurătoare: pe Venus există viață, există o floră și o faună, specifice. Ele nu se aseamănă deloc cu cele de pe Pământ, fapt determinat de condițiile speciale în care se dezvoltă.

Cea mai mare parte a suprafeței planetei e acoperită cu apă. Continentele sunt acolo mult mai mici decât pe Pământ — având mai degrabă aspectul unor insule sau arhipelaguri risipite pe un ocean nemărginit.

Pe uscat, regnul vegetal e sărăcăcios, puțin diferențiat, dar în mediul acvatic a atins o dezvoltare și o varietate extraordinară. M-a frapat ingeniozitatea cu care plantele de acolo s-au adaptat la lipsa de oxigen. Ele s-au deprins să respire bioxid de carbon. Oxigenul obținut prin fotosinteză din bioxidul de carbon, nu-l elimină complet în aer, ca plantele de pe Pământ, ci-l păstrează parțial în interiorul lor. Noaptea, plantele respiră oxigenul pe care au apucat să-l acumuleze la lumina soarelui. Ele au depozit propriu de oxigen. Unele îl adună în pungi speciale așezate la rădăcina frunzei, altele îl ascund în sol, în rădăcini, altele în tulpină, în spațiile largi intercelulare, altele duc o viață parazitară și, prin tentacule, niște ventuze subțiri, se înfig în pungile cu oxigen ale altor plante și trăiesc din rezervele acestora. Atunci când plantele pier, pungile plesnesc și oxigenul se împrăștie în aer. Acest proces de formare a oxigenului pur în atmosfera de pe Venus este continuu. Plantele pot fi asemuite cu o gigantică uzină de transformare a bioxidului de carbon în oxigen.

M-a frapat însă îndeosebi fauna de pe Venus. Cele mai multe animale trăiesc în oceanul cald, pe lângă coastele crestate sau pe bancurile de nisip, în stratul de apă puțin adânc, călduț. Doar puține dintre ele trăiesc pe uscat. Firește că pe oamenii de știință i-a interesat cum pot ele trăi într-un asemenea mediu sărac în oxigen? Plantele sunt ajutate de capacitatea lor de a efectua fotosinteza. Dar animalele ce fac? De unde obțin ele cantitatea de oxigen necesară pentru o funcțiune fiziologică normală?

După îndelungi observații și cercetări oamenii de știință au ajuns la o concluzia uimitoare: animalele de pe Venus, întocmai ca și plantele, sunt apte să efectueze fotosinteza! Pe lângă sistemul de circulație a sângelui, roșu, ele mai au unul subcutanat, pentru sângele verde. Aici, bioxidul de carbon inspirat de animale e transformat în oxigen pur, care ajunge apoi în sistemul sanguin roșu. Animalele de pe Venus respiră foarte des, ca după o fugă istovitoare și lungă.

Pe Pământ nu există nimic asemănător. Poate să se fi petrecut fenomene analoage cândva, demult de tot, în îndepărtatele ere geologice, când și pe Pământ se simțea lipsa oxigenului. Dar atmosfera Pământului s-a îmbogățit destul de repede in oxigen ca urmare a activității fiziologice a plantelor. Pe Venus însă, acest proces este nespus de lent. De aceea, fauna a putut să evolueze acolo spre forme superioare, numai datorită acelei miraculoase capacități de fotosinteză.

Aceasta a făcut ca pe Venus delimitarea dintre organismele vegetale și animale să fie mult mai puțin evidentă, și uneori oamenii de știință, în general, nu puteau să determine ce se afla în fața lor — un animal sau o plantă?

Viața de pe Venus, interesantă și cu totul aparte, era încă foarte puțin cercetată. Studierea ei fusese încetinită de marea depărtare a acestei planete de Pământ; fiecare expediție necesita un efort considerabil și pregătiri îndelungate. Noi am avut pur și simplu noroc că s-a ivit prilejul să zburăm într-acolo.