Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

— În cinci minute e gata. O să vă lingeți pe degete, stăruia el, gesticulând expresiv. Henri, de ce taci? Doar ești șef. Nu ți-ar fi rușine ca oaspeții tăi să se ridice de la masă flămânzi?

— Spune mai bine că pur și simplu abia aștepți să-ți etalezi talentul culinar, răspunse Lamel, zâmbind mucalit cu ochii lui veseli, căprui, și ne explică: Leon este socotit la noi cel mai bun bucătar. Dacă vreți să-l cuceriți, lăudați-i mâncărurile pe care le gătește el și ocărâți-le pe cele făcute de alții.

În ziua următoare am dezbătut planul nostru de acțiune. Propriu zis noțiunea de,zi” pe Venus era relativă, pentru că atunci când ne-am trezit nu se luminase ci, dimpotrivă, era și mai întuneric.

— Trebuie să ne grăbim, spuse Henri Lamel. Peste trei sute șaizeci și opt de ore va fi complet întuneric, va veni noaptea rece și atunci condițiile de lucru se vor îngreuia foarte mult.

Ne-am luat cu toți zborul cu ornitopterele spre racheta noastră de transport. Trebuia s-o demontăm, să scoatem încărcătura și să începem asamblarea dispozitivelor de teleghidare.

Peste trei zile ne-am apucat de această ultimă operație.

Se întuneca tot mai mult. Partea planetei pe care se afla insula noastră se cufunda în umbră. Cârduri de reptile zburătoare treceau la mare înălțime deasupra noastră spre apus, acolo unde lângă linia orizontului lumina prin nori discul tulbure al soarelui ce apunea.

— Au pornit spre căldură, spuse Saumian, privind îngândurat în urma cârdului. Acum și la noi, în Armenia, e cald, primăvară. Poate că piersicii au și înflorit…

— A-a, Leon! Ai uitat convenția? Astăzi ai să gătești tu prânzul, peste rând.

— Dar cu ce-a păcătuit? am întrebat eu mirat.

— O! Asta-i boala cea mai primejdioasă a astronauților! explică Henri Lamel. Diagnosticul: nostalgie, dor de patrie. Nu face nimic, prepararea unui prânz peste rând e cel mai bun leac împotriva acestei boli.

Ploua mărunt, fără încetare, așa cum plouă toamna la noi, pe Pământ. Echipamentele ușoare, impermeabile, se dovedeau de neînlocuit pentru munca în asemenea condiții.

— Ei, Leon, îi spuse Henri Lamel lui Saumian la sfârșitul zilei de muncă, du-te la vânătoare. Trebuie să procuri pentru masă ceva vânat.

— Ia-mă și pe mine, l-am rugat eu pe Saumian.

— Cu plăcere. Haidem la ornitoptere.

Ne-am luat zborul de-a lungul apei. De la țărmul înconjurat cu stânci înalte, abrupte, se îndepărta o limbă îngustă de nisip. Pe ea mișunau reptile-amfibii scormonind cu ciocurile lor lungi nisipul în căutare de hrană.

Le-am arătat lui Saumian.

— Nu sunt comestibile, spuse el dând din mână disprețuitor. Priviți!

Arătă în depărtare un punct în care oglinda liniștită a apei se înspumase, formând o pată albă. Acolo, la mică adâncime, se dădea o bătălie cruntă. Pesemne că niște animale de pradă atacaseră un banc de pești. Pata albă înspumată se apropia repede de fâșia de nisip — peștii căutau să se salveze prin fugă.

— Avem asigurat un prânz excelent! exclamă bucuros Saumian. Să zburăm spre limba de nisip.

Pata înspumată se apropia repede. Pe nisip începură să se arunce unul după altul niște pești lungi, ca niște șerpi. În urma lor ieșeau din apă boturile lacome, căscate, pline de dinți deși, ale unor animale de pradă subacvatice. Curând, limba de nisip era plină de pești-șerpi.

— Mai repede! mă zori Saumian, aterizând pe nisip.

Pe uscat peștii-șerpi erau neputincioși. Încolăcindu-se, zvârcolindu-se fugeau de la o margine la alta a fâșiei de nisip, pentru a scăpa de urmăritori. Îi ajutau doar aripioarele lungi, osificate, așezate chiar lângă cap. Peștii înaintau pe ele, ca pe două picioare, legănându-se pe o parte și pe alta și ajutându-se cu mișcări zvâcnite din coadă.

Am scos pistolul ultrasonic, dar Saumian m-a oprit.

— Pistolul nu-i de niciun folos. Pielea lor reflectă ultrasunetul. Trebuie să-i dăm gata cu pumnalele!

Repezindu-se încolo și încoace, Saumian ucise repede unul după altul câțiva pești. Eu îl ajutam. După ce tot cârdul trecu peste limba de nisip și dispăru în apă, ne rămase aproape o duzină din acești pești de câte o jumătate de metru lungime.

…Asamblarea antenelor pentru dispozitivele de teleghidare era în curs. Unul din ele l-am montat pe o stâncă înaltă de piatră, care domina întreaga insulă pe țărmul oceanului, iar alte două, pe niște insule mici situate aproximativ la o sută kilometri de insula noastră. Foarte multă vreme ne-a luat transportul barelor lungi pe acele insule îndepărtate. Ornitopterele țineau loc de macarale. Zburau deasupra rachetei de transport demontate și prinzând bara cu un cablu, ne ridicam toți deodată. Barele deosebit de grele le ridicam cu ajutorul a șase ornitoptere. Bara ridicată în aer părea o insectă ciudată cu douăsprezece aripi strălucitoare.

Henri Lamel, Leon Saumian și Viktor Platonov erau montorii noștri cei mai buni. Lucrau la o înălțime amețitoare, asamblând piesele aduse. Munca era grea și obositoare, deși cu prilejul proiectării pieselor separate și a instalațiilor de teleghidare, în întregul lor, inginerii se străduiseră să prevadă tot ce era posibil pentru ușurarea montajului.

Munca era îngreunată și de vremea rea. Cădeau neîncetat ploi de toamnă. Se apropia noaptea lungă, iar o dată cu ea și iarna. Frigul se întețea. Peste apa caldă a oceanului începuse să se lase ceața. Solul era desfundat de ploi. Noroiul în care piciorul se înfunda până la gleznă plescăia și clefăia la fiece pas.

Ne întorceam la cupolă istoviți, zvârleam de pe noi scafandrul și ghetele în dulapul-uscător și înghițind în silă câte ceva de ale gurii, cădeam frânți de oboseală și adormeam îndată.

Pe ocean bântuiau furtuni și uraganuri. Odată, o rafală de vânt l-a smuls pe Lamel de pe antena unui dispozitiv de ghidare. A scăpat cu viață numai datorită faptului că era prins de catarg. Căzând, s-a lovit rău de pilonul antenei rănindu-se la mână. Acesta era primul semnal care impunea necesitatea întreruperii temporare a lucrărilor. Suori Darâcean dădu rănitului îngrijirile necesare. Ea era de profesie medic și învățase să piloteze rachetoplanul după ce se căsătorise cu Erilik.

În ziua în care s-a întâmplat accidentul lui Lamel, pe ocean se dezlănțuise o furtună năprasnică. Asemenea furtuni nu văzusem vreodată pe Pământ. Norii plumburii erau brăzdați de imense fulgere colorate. Părea că electricitatea din nori nu-și putea găsi descărcare. Fulgerele erau însoțite de tunete asurzitoare. Valuri gigantice, ca niște monștri dezlănțuiți, zguduiau insula. Ghemotoace de spumă albă, bucăți de alge marine mari, hoituri de pești și de animale marine acopereau tot țărmul. Tot ce era viu se ascunsese de furtună. Plecându-se sub presiunea vântului, plantele se luptau deznădăjduite cu elementele naturii.

Oceanul a spumegat trei zile și trei nopți. Apoi furtuna s-a potolit. Din pricina liniștei neobișnuite la început ne țiuiau urechile.

Am ieșit din nou la muncă.

Piesele rachetei de transport, pe care le acoperisem prevăzători cu o peliculă rezistentă impermeabilă, n-au avut de suferit. Doar ici-colo, bolovanii mari cu care prinsesem de sol pelicula apărătoare, fuseseră urniți din locurile lor. Antenele dispozitivelor de teleghidare montate de noi erau de asemenea întregi, însă de pe unul din ele fuseseră smulse piesele carcasei, slab fixate.

Am pornit cu toții în căutarea lor. Către seară ne-am adunat la rachetoplan fără să fi găsit piesele pierdute.