Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Am tăcut. În fața mea se rotea prin întuneric un roi învălmășit de gâze fosforescente. Le-am alungat cu mâna. Mâneca scafandrului a risipit sumedenia de puncte strălucitoare care s-au stins numaidecât.

— Și mai departe? întrebă Elena Nikolaevna.

— Ei, nu m-am mai putut abține. Calculam și iar calculam. Dar, într-o zi l-am sunat la telefon pe profesor. Îl rog: „Măcar spuneți-mi cum arată curbele dumneavoastră experimentale!” El a început să râdă. Zice: „Ei, asta nu! În controversele științifice nu pot avea loc niciun fel de concesiuni. Vino la mine și o să vezi tot. Ia și hârtiuțele pe care ți le-am dat. Am pus jos receptorul. Noaptea am dormit zbuciumat. Prin vis mi se năzăreau niște curbe cu două și trei cocoașe care se târau pe pereți și săreau de pe masă pe scaune, de acolo, la mine în pat, se încolăceau ca șerpii în jurul gâtului meu, să mă gâtuie, și mai multe nu. Dis-de-dimineață eram la profesor. „Ești emoționat?” m-a întrebat. Toată impulsivitatea mea de cocoș pierise ca prin farmec. „Sunt emoționat…” Zice: „Pune în capătul acesta al mesei curbele dumitale teoretice, iar eu am să le pun la celălalt capăt pe cele experimentale. Le luăm pe rând și le confruntăm.” Toți colaboratorii săi au venit să vadă cum se va termina acea dispută neobișnuită.

— Ei, au coincis?

— Au coincis. Toate patru. Au coincis într-o asemenea măsură încât după aceea mi-a verificat personal toate calculele, cifră cu cifră. De atunci am învățat să cred profund în teoria justă.

Punctul nostru de comandă se găsea într-o peșteră din munți la o sută cincizeci kilometri de terenul de start, de pe care trebuia să-și ia zborul racheta. Instalarea încărcăturii atomice în rachetă, verificarea focoaselor, ultimul control al aparatajului nu ne-a luat mai mult de o oră.

Elena Nikolaevna a dat dispoziția de a se lua legătura cu Pământul.

Pământul era atât de departe încât undele radiate de emițătorul nostru au ajuns la el abia peste două minute. A fost o convorbire stranie. Pe Pământ atunci când comunică prin radio oamenii uită ce distanță îi desparte. După întrebare urmează imediat răspunsul. Aici însă noi punem întrebarea și aceasta, purtată pe undele radio, zbura două minute încheiate spre Pământ, străbătând o distanță de patruzeci milioane kilometri. Răspunsul ajungea la noi peste alte două minute. Așa a fost convorbirea noastră — cu pauze de câte patru minute după fiecare întrebare. Părea că omul de pe Pământ, foarte domol înainte de a răspunde, chibzuia și cântărea cu grijă fiecare cuvânt.

— Bine că suntem numai pe Venus, și nu pe Pluton, glumi optimistul Lamel. De acolo întrebările noastre ar ajunge pe Pământ nu în două minute, ci în patru ore. În alte patru ore ar veni răspunsurile — în total am avea deci de așteptat opt ore. În timpul acesta n-ar fi exclus să și uiți ce întrebare ai pus. De exemplu, Viktor al nostru ar întreba-o pe Celita: „Mă iubești?”, și după aceea ar aștepta opt ore tot făcând presupuneri: „Mă iubești, nu mă iubești, mă iubești, nu mă iubești…”

Prin centrul de comunicații cu expedițiile cosmice am luat legătura cu Academia Mondială de Științe, primind de la Djavaru autorizația de a începe experiența. Sute de perechi de ochi urmăreau pe Pământ ecranele televizoarelor.

Stratul dens de nori avea să îngreuneze observațiile asupra microsoarelui. Prevăzând acest lucru, luasem cu noi de pe Pământ un aerostat la care era amenajat un teleemițător special. L-am lansat înainte de începerea experienței. Pe ecranele noastre a apărut imaginea cerului înstelat. Al doilea teleemițător era instalat pe Venus în apropierea rachetei purtătoare.

Experiența a început.

— Conectați dispozitivele electrostatice! a comandat Elena Nikolaevna.

Din fundul peșterii s-a auzit.

— Am înțeles! și peste o clipă: Gata!

— Lansez racheta! Și Elena Nikolaevna a apăsat pe un buton roșu de pe tabloul de comandă.

Pe ecranul televizorului am văzut mica rachetă țâșnind de pe rampă și luând înălțime împreună cu năprasnica ei încărcătură. A dispărut repede în nori. Am schimbat recepția televizoarelor noastre pe canalul emițătorului de pe aerostat. Curând am văzut din nou racheta. Ieșise din nori și continua să se înalțe repede. Jetul de gaze incandescent lăsa o dâră în urmă ce se profila luminoasă pe fondul cerului negru, înstelat. Racheta se apropia de înălțimea stabilită.

Ni se tăiase răsuflarea.

— Unu, doi, trei, patru… număra cu glas tare Elena Nikolaevna.

Deodată, o volbură roșie fâlfâi pe ecran în punctul în care cu o clipă mai înainte fusese racheta. Explozia! Îndată, de jur-împrejur, se răspândi o lumină care ni se păru deosebit de vie după întunericul ce domnise până atunci. Norul uriaș de gaze incandescente nu se împrăștia, aruncând limbi de foc în bezna universului. În nor se zbuciumau niște pete negre, cărora le lua locul îndată o lumină strălucitoare. Norul fierbea și clocotea, ca oțelul topit în cuptoarele Martin.

— Pulsează sau nu? întrebă îngrijorată Elena Nikolaevna.

— Deocamdată nu se observă, răspunse Gin Fan-și.

M-am uitat cu coada ochiului la ecranul pe care se vedea, neclintită, fața lui Djavaru. El încă nu știa că microsoarele exista: undele radio nu ajunseră încă la Pământ cu această veste.

Microsoarele se dilatase la limită și trepida încordat, fără să-și schimbe dimensiunile. Acesta era momentul critic. În interiorul microsoarelui se înfruntau două forțe: una distructivă, cealaltă de frânare și deocamdată niciuna nu putea să domine.

Globul de foc tremura ca scuturat de friguri. Deodată din măruntaiele lui, țâșni o protuberanță, o limbă mare de foc, dispărând îndată în întuneric. Microsoarele zvâcni într-o parte, dar dispozitivele noastre electrostatice îl întoarseră la locul lui. Degajând încă o limbă de foc, globul începu încet să-și reducă dimensiunile.

— Mi se pare că a început să pulseze! exclamă bucuroasă Elena Nikolaevna.

Globul se comprima. Curând el se micșoră cât o minge și deodată începu din nou să crească. Inimile noastre se opriră din nou. Aveam impresia că globul creștea atât de repede, încât probabil că avea să plesnească. Deodată însă începu din nou să se comprime. Frecvența pulsațiilor sporea, așa încât era din ce în ce mai greu să le distingi cu ochiul liber. După o vreme ele se contopiră, așa cum se contopește sclipirea spițelor de la roțile bicicletei, atunci când acestea se învârtesc repede. Acum microsoarele nu mai pâlpâia, luminând egal, uniform, ca globurile lămpilor de pe stradă.

— E stabil! Microsoarele e stabil! Ura! exclamă cea dintâi Elena Nikolaevna.

Am strigat și noi „ura” entuziasmați și am început să ne îmbrățișăm, repetând la nesfârșit: „E stabil! E stabil! Ura!“

Era o victorie, o adevărată, o mare victorie științifică. Nu, pentru nimic în lume n-aș fi renunțat la greaua mea profesie! Ce mare a fost fericirea noastră, când cerul rece și negru al planetei Venus a fost luminat de micul nostru soare artificial! Ne lumina liniștit din slăvi, vibrând abia perceptibil, parcă ar fi tremurat de frig. Nici nu-ți venea să crezi că-l aprinseseră mâini omenești, mâinile noastre! În clipa aceea am simțit o bucurie imensă la gândul că munca noastră era necesară omenirii.

Urmăream cu mare satisfacție pe ecranul televizorului fața lui Djavaru. Ea reflecta, probabil, aceleași simțăminte ca și fețele noastre, numai că după o întârziere de patru minute.