Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

— Dar cine să fi mișcat-o din loc? întrebă Gin Fan-și mirat.

Parcă drept răspuns la cuvintele lui, într-un colț îndepărtat al peșterii se foi o reptilă și, fâlfâindu-și aripile membranoase, zbură glonț, afară. Totul era limpede. Blestemata reptilă atinsese maneta cu aripa.

Elenei Nikolaevna nu i-am spus nimic, nedorind s-o neliniștim. Ea se restabilea treptat, paloarea cadaverică de pe față îi dispăruse. Suori îi îngăduise să se dea jos din pat, dar n-o lăsa deocamdată să lucreze. Într-o dimineață, când, după un somn bun de opt ore ne pregăteam să pornim în explorare, Anifer arătă deodată spre răsărit și strigă:

— Priviți! Răsare soarele adevărat!

Jos, la orizont, se străvedea printre nori marginea imensului disc roșu al soarelui de primăvară.

— Cât ne bucuram de apariția lui, când nu exista microsoarele vostru! spuse Henri Lamel. Știam că vine dimineața, primăvara, că vom putea din nou să ne continuăm munca. Până la sosirea voastră munca în timpul nopții mergea încet.

— Și totuși parcă nu-i soarele nostru de pe Pământ. E altul… rosti îngândurat Viktor. În glasul lui suna un dor ascuns.

Tot mai des, când unul, când altul aduceam vorba despre Pământ. Ni se urâse acolo, pe planeta aceea străină. Viktor tânjea îndeosebi. Era vădit că fiecare zi ce-l despărțea de Celita era pentru el tot mai apăsătoare.

O dată cu apariția soarelui adevărat, microsoarele nostru artificial începuse din nou să se deplaseze pe cer și acum fenomenul acesta putea fi observat cu ochiul liber. Uneori, nici una, nici două, zvâcnea brusc într-o parte, apoi se întorcea repede în vechiul punct. Toți făceau diferite presupuneri cu privire la cauzele acestei mișcări neobișnuite, dar, în general, toate supozițiile duceau la concluzia că o dată cu apariția soarelui adevărat, în câmpul magnetic al planetei Venus se iveau furtuni magnetice, perturbând poziția microsoarelui. Această ipoteză căzu îndată ce au fost puse în funcțiune aparatele sensibile; furtuni magnetice nu erau detectate, dar microsoarele continua să se deplaseze pe cer, întorcându-se de fiecare dată în poziția neutră. Grupul nostru se văzu nevoit să se ocupe în chip serios de el, lăsându-i pe membrii expediției lui Henri Lamel să-și vadă singuri de explorările lor.

A doua cercetare a peșterei noastre nu a dus la niciun rezultat. În interiorul peșterei n-a mai fost descoperită nicio vietate. Toate aparatele funcționau ireproșabil. Făceam fel și fel de presupuneri, și nu știam ce măsuri să luăm.

Și cei de pe Pământ erau neliniștiți de mișcările ciudate ale microsoarelui. Prin eter ajungeau la noi întrebări și sfaturi, dar situația nu se schimba de loc. Am hotărât să stăm cu schimbul zi și noapte de gardă la punctul nostru de comandă din peșteră. De fiecare dată când microsoarele se deplasa, cel care era de serviciu îl aducea la loc printr-o mișcare a manetei.

Câteva zile după aceea am ajuns la concluzia că salturile neașteptate ale microsoarelui erau probabil provocate de imperfecțiunea tehnică a dispozitivelor electrostatice de dirijare.

Acum sarcina noastră consta în a elucida ce dispozitiv anume funcționa defectuos. Această sarcină în sine părea foarte ușoară; era suficient să deconectezi pentru câtva timp dispozitivele și să le verifici blocurile. Această operație era însă destul de primejdioasă. Nimeni nu putea spune cu precizie ce influență va avea ea asupra poziției microsoarelui, dacă nu va provoca o catastrofă. Pe de altă parte, continuarea experienței noastre devenea tot atât de primejdioasă, de vreme ce dispozitivele de teleghidare erau nesigure, însemna că, la un moment dat, microsoarele putea să ne scape de sub comandă.

Între timp acesta era din ce în ce mai agitat atârnând deasupra capetelor noastre ca sabia lui Damocles.

Am fost nevoiți să ne sfătuim urgent cu Elena Nikolaevna.

— Trebuia să-mi spuneți mai de mult, ne-a reproșat ea. Să mergem. Trebuie să-l văd eu însămi.

Am zburat la punctul de comandă. Microsoarele continua să facă salturi pe cer. Elena Nikolaevna își dădu seama pe loc de toată gravitatea.

— Părerea mea e că trebuie sa întrerupem experiența, spuse ea.

Nimeni nu încercă să obiecteze ceva. Toți înțelegeam că dezastrul care ne pândea era îngrozitor, nu numai în ceea ce ne privea, dar ar fi tras cu buretele și peste experiența noastră, deoarece cauza deplasării ciudate a microsoarelui ar fi rămas nelămurită, înmormântată sub năprasnica lui explozie. Toate privirile se îndreptaseră către cer, parcă ne luam rămas bun de la opera inimilor noastre.

— Chemați Pământul, am spus eu.

Era însă prea târziu. Chiar în clipa aceea microsoarele zvâcni brusc dintr-o parte într-alta, ca și cum ar fi rupt niște lanțuri invizibile, și se prăvăli în jos, apropiindu-se de noi vertiginos. Știam ce însemna acest lucru. Îndată ce avea să ajungă la patruzeci de kilometri, va izbucni o jerbă de foc, care va mătura totul în calea ei. Elena Nikolaevna înșfăcă maneta de comandă și o trase până la refuz către ea. Maneta nu funcționa.

Am încremenit cu toții. Însăși moartea zbura spre noi cu viteza unui proiectil cu reacție. Inima ne bătea nebunește în piept, urmărind necruțătoare, scurtele clipe care ne mai rămâneau de trăit.

— Scântei! Sar scântei la preamplificator! Undeva s-a ars izolația! strigă deznădăjduit Vilelor Platonov și se repezi valvârtej la ornitopterul cel mai apropiat, sări în el și într-o clipă decolă, ajungând sus la etajul întâi al turlei dispozitivului de ghidare. Deznădejdea, conștiința primejdiei de moarte care ne amenința făceau ca mișcările lui să fie foarte precise. Sărind din ornitopter fără să stea pe gânduri se repezi în cabina preamplificatorului. Dându-mi seama prin ce pericol trece îl urmăream cu răsuflarea tăiată, uitând că și pe noi ne pândea moartea.

— Întârzie prea mult! strigă deodată Gin Fan-și, repezindu-se la alt ornitopter.

Nimeni nu-l opri. Deodată, din cabina preamplificatorului izbucni o scânteie albastră, lungă, se stinse instantaneu și în aceeași clipă microsoarele încremeni sus, pe cer. Viktor refăcuse izolația suprimând scurtul circuit din schema electrică.

Elena Nikolaevna alergă în peșteră și trase maneta de teleghidare. Microsoarele începu să urce vertiginos.

Ne priveam în tăcere, încă nevenindu-ne în fire după spaima prin care trecusem. Sudoarea curgea șiroaie pe fețele noastre, mâinile ne tremurau.

— Dacă n-ar fi fost Viktor… rosti în cele din urmă Elena Nikolaevna. Viktor! Îl strigă ea. Viktor!

În căștile noastre nu se auzi niciun răspuns.

— Ce-i cu el? Viktor, mă auzi?

Niciun răspuns.

— Gin, îi strigă ea lui Gin Fan-și, care ajunsese cu ornitopterul la dispozitivul de teleghidare, vezi ce-i cu el.

Gin Fan-și se uită în cabina preamplificatorului,

— Aici nu-i, Elena Nikolaevna! răsună în căști glasul lui. Cabina e goală.

— Cum așa? Uită-te bine. Poate că e rănit sau amețit!

Câteva clipe Gin Fan-și nu răspunse nimic. Apoi, în căștile noastre se auzi respirația lui precipitată, o exclamație nedeslușită, urmată îndată de un țăcănit caracteristic:

— Și-a deconectat radiotelefonul!

Presimțind o nenorocire ne-am urcat și noi în turlă.

În cabina preamplificatorului l-am găsit pe Gin Fan-și stând în genunchi lângă perete. Chinezul plângea.

Jos am zărit o grămăjoară de cenușă, resturi de îmbrăcăminte, nearse și un ciob dintr-o cască transparentă, tot ce mai rămăsese din Viktor. În clipa când repara avaria îl carbonizase năprasnica descărcare electrică.