Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Henri se aprinse.

— Ai înnebunit! Să porți pe tine scafandrul mai mult de o lună?

— Ei, și!? obiectă cu însuflețire Gapek. De dragul științei faci și sacrificiul acesta.

— Nu, nu se poate!

— Dar dacă-i așezăm în cabina etanșă numărul trei? O umplem cu bioxid de carbon, scoatem de acolo lucrurile de prisos și gata. Am lua cu noi câteva baloane de rezervă cu aer de pe Venus.

— Pentru asta ar trebui să ne restrângem foarte mult.

— Ei și?

Gapek îl privea pe Lamel atât de rugător încât acesta începu să șovăie. Rachetoplanul era împărțit în interior prin intermediul unor pereți etanși în cabine separate pentru eventualitatea ciocnirii cu meteoriți. Două din cabine erau pline cu diferite încărcături auxiliare. Dacă acestea ar fi fost mutate în cabina „de locuit” aici s-ar fi făcut strâmtoare și înghesuială, dar în cabina golită ar fi rămas într-adevăr loc pentru animale.

— Dar Leon și Stanislav? Dacă n-au să fie de acord? întrebă Henri, concesiv.

— Ei să nu fie de acord? Ce, nu-i cunoști?

— Bine, ia-ți reptilele. Numai ascunde-le undeva, dacă le văd Leon și Stanislav au să găsească și ei ce să ducă pe Pământ.

O idee interesantă găsește repede adepți. A doua zi însuși Lamel a plecat în zbor cu ornitopterul spre lacul cel mai apropiat de unde s-a întors curând cu un borcan mare în mâini. În el se încolăcea o jivină respingătoare, semănând cu un șarpe — un mezozaur. Fără a da atenție zâmbetului nostru ironic, puse borcanul într-un colț ferit al portbagajului rachetei și-l ascunse acolo cu alte lucruri.

Nici noi nu rămăsesem mai prejos. Erilik a adus trei gândaci viu colorați, mari cât o farfurie. Nici eu nu m-am putut stăpâni, adăugând la colecția vie câteva moluște cu cochilii frumoase. Popularea rachetelor cu viețuitoare de pe Venus se făcea într-un ritm viu.

— Nu, așa nu mai merge, protestă în cele din urmă Lamel. În felul acesta curând n-o să mai avem unde să ne mișcăm.

— Haideți să umplem cabinele de bagaje cu aer de aici, propuse Erilik.

— S-ar putea, l-am susținut șovăielnic.

— Dar dumneata, Suori? N-ai nimic împotrivă? întrebă Gin Fan-și.

— De ce? Sunt de acord.

— Dar dumneata, Elena Nikolaevna?

— Mi-e egal.

Așa s-a deschis „Filiala grădinii zoologice”, cum am botezat în glumă racheta noastră. Vânătoarea de animale a reînceput.

Numai Elena Nikolaevna nu lua parte la grijile noastre însuflețite. Zguduită de moartea lui Viktor ea căzuse din nou bolnavă.

Mai rămăseseră două zile până la data fixată pentru plecarea noastră spre Pământ. Anifer și Saumian încă nu se întorseseră de la diplodoci. Lamel luă legătura cu ei prin radio și-i somă să se întoarcă.

l-am zărit încă de departe. Zburau unul lângă altul cu aceeași viteză, iar între ornitopterele lor, legată cu niște frânghii, se legăna o greutate mare! Când au coborât am constatat că ne întrecuseră pe toți; aduseseră un ou mare și pestriț de diplodoc.

— Vi s-a făcut poftă de omletă? îi întrebă în zeflemea Lamel.

— Fă-ne ce vrei, dar îl ducem pe Pământ, declarară cu hotărâre prietenii.

— Dar unde vreți să-l puneți? Puteți să vă uitați, racheta noastră e ticsită până la refuz.

— Dar la fizicieni? Pare-se că ei au destul loc liber.

Fără să se sinchisească câtuși de puțin de protestele noastre, dezlegară liniștiți sforile și începură să chibzuiască cum să instaleze oul în racheta noastră. Ne-am dat seama că era zadarnic să ne mai opunem — atât de hotărâți păreau cei doi prieteni — și ne-am dat bătuți.

Am hotărât să lăsăm pe Venus tot ce nu era de o importanță vitală pentru drum. Echipajele ambelor rachete erau de acord să suporte orice dificultăți și înghesuială, numai să ducă pe Pământ băștinașii vii de pe Venus. În ultimele două zile înainte de plecare se petrecu un lucru bizar. Din rachete se scoteau lăzi cu dispozitive, stațiile de televiziune, o parte din medicamente, ornitoptere, suluri de peliculă și chimicale neconsumate, rezerve de hârtie, îmbrăcăminte, aparate de filmat, într-un cuvânt, „tot ce era de prisos”.

— Hai să cărăm totul în peștera în care a fost postul nostru de comandă — propuse Gin Fan-și — o să-i prindă bine expediției următoare.

În sfârșit, se transmise pe Pământ că porneam înapoi. Aveam de străbătut un drum lung. Eram îngrijorați: în timpul șocului violent produs de decolare animalele puteau să moară.

Au fost luate toate măsurile de precauție. Animalele au fost suspendate în cuști cu ajutorul unor extensoare de cauciuc; tot cu asemenea extensoare au fost suspendate și cuștile. În ladă, sub oul de diplodoc, se făcu un adevărat cuib din cârpe moi și din cauciuc; borcanele cu pești, umplute cu apa proaspătă, în care se puseseră alge, astupate cu grijă, fuseseră suspendate și ele cu extensoare; cabinele de bagaje ale rachetelor le umplusem cu bioxid de carbon.

Sosiseră ultimele clipe înainte de decolare. Toți își ocupaseră locurile. Becul verde de control de pe tabloul central de comandă semnaliza că ambele rachete erau gata de decolare.

Darâcean trecu pentru ultima oară de-a lungul cabinei, cercetă totul cu ochi grijuliu, se întoarse la postul de comandă și apăsă pe buton.

Rachetoplanul țâșni în sus, o clipă păru că încremenește în văzduh și, străpungând un strat gros de nori, pătrunse adânc în spațiul cosmic.

…Nimeni nu intervenea în pilotarea rachetei. Ea zbura sub controlul aparatelor precise și sigure, de dirijare, care o duceau cu siguranță spre Pământ pe traiectoria cea mai scurtă. Peste cincisprezece minute, pe tabloul de comandă răsună semnalul mult așteptat, care ne vestea că începuse călătoria obișnuită în cosmos și că ne puteam părăsi locurile.

Ne-am repezit să vedem ce fac animalele. Doar Gin Fan-și își îndeplinea cu abnegație îndatoririle ce-i reveneau ca operator cinematografic și, lipit de luminator, filma planeta fierbinte ce rămânea în urmă.

Zburam în condiții de imponderabilitate, dar nimeni nu se rostogolea în interiorul cabinei și nu plutea prin aer ca o pasăre. Pe tălpile pantofilor noștri aveam aplicate niște plăcute metalice, care erau atrase de electromagneții așezați sub podea. Datorită acestui dispozitiv simplu, puteam să ne deplasăm prin cabină.

Animalele nu pățiseră nimic. Se spărsese doar un borcan cu peștișori, care în momentul decolării se lovise de peretele rachetei, dar peștii erau vii. În afară de aceasta, după decolare ne-a îngrijorat una din reptile a cărei cușcă căzuse din extensoarele de cauciuc. Reptila zvâcnea ciudat din cap și horcăia. Elena Nikolaevna care venise în grabă îi trimise în cioc un jet de apă cu pulverizatorul și reptila își veni în fire numaidecât.

În ladă, oul de diplodoc era întreg, în perfectă stare. Pe semne că coaja lui calcaroasă, solidă, putea să reziste la șocuri și mai mari.

Am luat legătură prin radiotelefon cu racheta lui Henri Lamel. Luaseră startul cu bine și acum zburau la vreo două mii de kilometri în urmă. Și în racheta lor, ca și într-a noastră era cam înghesuială. Fiecare luase ce putuse. Pentru întâia oară se aduceau de pe Venus piese atât de interesante.

— Trebuie, să anunțăm pe Pământ că aducem o întreagă grădină zoologică — spuse Gapek. E necesar ca înainte de sosirea noastră să se pregătească pentru animale un adăpost mare, special, undeva pe malul unei mări calde.

— Cu atmosfera saturată de bioxid de carbon, adăugă Henri Lamel.