Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Pe marginea lagunei semănasem felurite semințe pe care le adusesem cu noi.

În cele din urmă ne-am împărțit din nou pe grupe pentru a încheia dările de seamă cu privire la importanța activității pe care o adusesem la bun sfârșit.

Între timp, sub cupola străvezie de pe insulă se petreceau lucruri minunate. Nici nu ne credeam ochilor — semințele semănate abia în ajun răsăriseră într-o singură zi, crescuseră peste un metru în înălțime și acum își legănau lin pe marginea lagunei frunzele cărnoase.

— Extraordinar! exclamă Gapek.

— Realitatea nu poate fi contestată — replică Henri Lamel. Ferigile noastre au dovedit o viteză record de creștere, de câteva ori mai mare decât a bambusului.

Am cercetat cu atenție tinerele plante. Semănau întru totul cu cele mature, doar că în interiorul frunzelor nu aveau încă spori, iar săculețele de oxigen de la baza frunzelor erau încă goale: pentru crearea rezervelor de oxigen și pentru formarea sporilor trebuia mai multă vreme decât pentru însăși creșterea plantei.

În a unsprezecea zi, când ni s-a anunțat sfârșitul carantinei, ne-am simțit deodată cu toții dezorientați.

— Și acum unde ne ducem? întrebă nedumerit Gapek.

— Dar de ce trebuie neapărat să te duci undeva? replică Lamel. Dacă n-ai unde să te duci, stai aici.

— Cum așa!? A fost ridicată carantina și să stau aici!?

— Hai cu toții la ferma zootehnică unde lucrează fiica mea, propuse Elena Nikolaevna. Ea ne tot invită de mult.

În orășelul agricol am fost întâmpinați neașteptat de solemn.

Marea sală a cantinei, unde fusese pregătită în cinstea noastră o masă festivă, era plină de oameni. Privind mulțimea chipurilor care ne zâmbeau prietenește de jur împrejur, am înțeles deodată foarte limpede ce anume ne lipsea pe îndepărtata planetă Venus, de ce acolo în cercul restrâns al prietenilor ocupați cu una din cele mai interesante activități, ne simțeam totuși singuri și tânjeam după Pământul pe care ne născusem. Am înțeles că ne lipsea marele colectiv al oamenilor, societatea acelora pentru care depusesem atâtea eforturi, ne lipsea sprijinul lor binevoitor, simpatia, bucuriile, prețuirea lor.

După masă, în timp ce se îndreptau cu toții spre club pentru a viziona filmele pe care le făcusem pe Venus, Elena Nikolaevna s-a apropiat de mine.

— Alexandr Alexandrovici, aici există o stație de telecomunicații de unde putem lua legătura prin radiotelefon cu rachetoplanul lui James Count.

— Vrei să vorbești cu el chiar acum?

— Da. Vreau să aflu cum merg treburile lor, ce face Jaroslav, Celita…

— Merg și eu cu dumneata…

Grupul lui James Count obținuse succese frumoase. Experimentarea modelului oglinzii zburătoare era aproape terminată. James Count ne-a arătat-o pe ecran. Nici nu-ți venea să crezi că acea imensă masă strălucitoare de cincizeci de kilometri plutea ușor imponderabilă, în spațiul interplanetar.

Oglinda zbura cu partea concavă spre lună. Count o întorcea încet. Deodată, pe ecran apăru imaginea unei porțiuni de pe suprafața Lunei. Câteva clipe, pe pulberea lunară, am văzut urmele unor picioare omenești, apoi a apărut un om echipat în scafandru obișnuit, care. făcea cuiva semne cu mâna. Imaginea era atât de mare și de clară, încât se putea desluși fiece cusătură a scafandrului. Ea dispăru tot atât de repede precum apăruse.

— James! James! strigă Elena Nikolaevna. Întoarce încă o dată spre Lună oglinda zburătoare.

— De ce?

— Combinată cu obiectivul teleemițătorului vostru constituie un telescop fără egal.

Jaroslav Pavlovici și James Count izbucniră în râs.

— Așa-i că-i extraordinar? Noi înșine am descoperit acest lucru de curând.

Jaroslav Pavlovici era îndeosebi bucuros de efectul produs. Ca astronom, îl interesa foarte mult această descoperire, constatând că dimensiunile unghiulare ale acestui dispozitiv optic erau de câteva ori mai mari decât la telescoapele cele mai perfecte.

În ziua următoare participanții ambelor expediții au plecat care încotro. Toți aveam nevoie de odihnă dubă greaua călătorie pe care o făcusem.

Elena Nikolaevna, Gin Fan-și și eu am plecat la Toritown. În primul rând ne grăbeam să-i întâlnim pe cei care realizaseră împreună cu noi primul microsoare.

Întregul nostru laborator se și mutase la Institutul Microsoarelui, nou înființat. Acolo am predat materialul cu privire la rezultatele experimentării microsoarelui și am depus un raport special. Totodată am fost puși la curent cu stadiul în care se aflau lucrările pregătitoare ale ofensivei împotriva gheburilor Antarctidei.

Terminându-ne treburile, m-am întors cu Elena Nikolaevna pe coasta Mării Coralilor hotărând să ne petrecem acolo concediul.

Intrând la Ania, am dat cu ochii, pe neașteptate, de Lamel.

— Henri! exclamă Elena Nikolaevna. Ce vânt te aduce din nou aici?

— Mi s-a făcut dor de diplodoc, răspunse el, și se uită zâmbind la Ania. Aceasta își plecă ochii, emoționată.

— Nu, într-adevăr, de ce te-ai întors atât de repede?

De data aceasta, Henri răspunse cât se poate de serios:

— M-am gândit, Elena Nikolaevna, la o experiență. Nu știu dacă voi reuși, dar merită să încerc.

— Ce experiență?

— Voi încerca să cultiv pe Pământ ferigi din Venus, care cresc foarte repede. Directorul fermei spune că ar fi un nutreț admirabil pentru vite.

— Nu cumva vitele au să se otrăvească cu acest nutreț „admirabil”? observă neîncrezătoare Elena Nikolaevna.

— De murit n-au să moară, în privința asta sunt convins, dar încă nu se știe dacă vor mânca ferigi. Ania, adăugă el, zâmbind din nou misterios, mă va ajuta ca specialist în creșterea oilor.

— Dar vor crește aici ferigile acelea? am întrebat eu. Solul, lumina zilei — toate acestea se deosebesc atât de mult de condițiile cu care erau obișnuite pe Venus.

— Solul îl vom pregăti în mod corespunzător și vom deprinde plantele încet, încet cu aerul nostru. Se înțelege, ar fi posibil ca experiența să nu reușească, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm.

— Firește, firește! îl îmbărbătă cu înflăcărare Elena Nikolaevna.

Henri și Ania făcuseră pe insulă, în apropierea cupolei, un mic țarc cu două despărțituri, în care închiseseră patru miei încă mici. Pe doi dintre miei continuau să-i hrănească cu nutreț obișnuit, pentru control. Ania pusese în ieslea celorlalți ferigă suculentă, tăiată mărunt.

— Uite, uite, spuse ea, arătând spre unul din miei emoționată, să vedeți că mănâncă.

Mielul, adulmecând vioi, de colo-colo, nu îndreptăți însă speranțele Aniei. Mirosi ieslea peste tot, behăi și, dând din codiță, fugi deoparte. La fel făcu și al doilea miel. Apoi începură amândoi să umble prin țarc și să ciugulească iarba, fără să dea atenție hranei suculente din iesle.

Henri izbucni în râs.

— Nu le e pe plac mâncarea dumitale.

— Nu-i nimic, au să se obișnuiască. Am să le dau numai ferigi.

Peste trei zile te apuca mila, la vederea mieilor cu care se făcea experiența. Ei păscuseră toată iarba din țarc și acum, behăind jalnic, stăteau lângă îngrăditură, încercând să-și vâre capul printre stinghii ca să ajungă la iarba ce creștea aproape, dar era inaccesibilă pentru ei. În ciuda chinurilor lui Tantal nici măcar nu se uitau la iesle, unde Ania și Henri puneau în fiecare zi ferigi proaspete.

— Încă o zi și au să moară, spuse Henri. Gata, ne-am lămurit.

— Da, încuviință cu tristețe Ania. Trebuie să găsim neapărat o soluție. Ce-ar fi dacă… Vai, cum de nu m-am gândit până acum la asta! Am să amestec lapte cu sevă de ferigi și le dau să mănânce.