Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

— Pur și simplu nu-mi vine să cred! exclamă Elena Nikolaevna. Arătați-ne cum faceți spumoplastul.

În aceeași clipă ceasul meu de mână, înzestrat cu radiotelefon, țiui încet.

— Alexandr Alexandrovici, răsună din cadran glasul lui Gin Fan-și, unde sunteți dumneavoastră și Elena Nikolaevna? Vă vorbesc din sala de ședințe. Dezbaterea proiectului a și început.

Elena Nikolaevna și Brahms ascultară vocea lui Gin Fan-și. Acesta vorbea foarte încet, străduindu-se pesemne să nu-și deranjeze vecinii. Elena Nikolaevna îmi luă mâna și duse ceasul la gură.

— Gin, nu fi supărat. Ne aflăm la Institutul de Chimie Fizică la profesorul Brahms. Ne demonstrează cum se dizolvă apa în apă. Îmi imaginam limpede fața nedumerită a iui Gin Fan-și. Probabil că el nu mai asculta cele ce se vorbeau în sală, căutând să ghicească ce ne demonstra Brahms.

În drum spre institut, Elena Nikolaevna îl întrebă pe Brahms:

— Spuneți-mi, e nevoie de o cantitate mare din catalizatorul dumneavoastră?

— Proporția între catalizator și apă e de unu la un milion. Pentru producerea catalizatorului necesar valorificării Antarctidei trebuie construite aproximativ opt uzine.

— Dar, odată dizolvat în apă, cum acționează spumoplastul asupra organismelor vii?

— La această întrebare nu vă pot da un răspuns complet. Laboratorul nostru a făcut experiențe doar cu câțiva pești și mai cu seamă cu un plancton, acest început al tuturor începuturilor vieții din ocean. Planctonul n-a reacționat la prezența spumoplastului.

Comunicarea lui Brahms a stârnit un interes extraordinar. Propunerea lui a fost adoptată în unanimitate. Se putea trece de îndată la întocmirea proiectelor necesare și la construirea utilajelor pentru producerea catalizatorului și a spumoplastului.

— Ați putea conduce dumneavoastră lucrările pregătitoare? îl întrebă pe Brahms președintele adunării, după ce acesta răspunse la toate întrebările.

Brahms rămase oarecum descumpănit. Îl scoase din încurcătură Elena Nikolaevna. Ea propuse să i se dea în ajutor cinci-șase fizicieni, pentru a elabora proiectul lucrărilor practice în decurs de două luni.

Două luni — era un termen lung și totodată foarte scurt în funcție de ceea ce trebuia făcut în acest răstimp.

Secția de ihtiologie din Institutul Microsoarelui a trimis câteva expediții în regiunea Antarctidei pentru a pescui cât mai multe specii de pești și alte vietăți, spre a se cerceta acțiunea spumoplastului asupra lor.

O expediție specială a adus probe de gheață din diferite regiuni ale Antarctidei pentru a se stabili în ce proporție trebuie folosit catalizatorul pentru obținerea spumoplastului. În oceanele Atlantic, Pacific și Indian au fost luate numeroase probe de apă spre a se preciza pe cale experimentală cum se dizolva spumoplastul în ele. Toate aceste măsuri la un loc urmăreau să se determine câte uzine trebuiau construite pentru producerea catalizatorului, în cât timp putea fi topită banchiza Antarctidei, dacă nu cumva peștii și celelalte viețuitoare din ocean aveau să piară și în general ce fenomene urmau să se producă atunci când se va dizolva imensa cantitate de spumoplast.

Grupul lui Brahms reuși să elaboreze în termenul stabilit proiectele generale ale viitoarelor utilaje, numite hidrocicloane.

Pe schemă, hidrocicloanele păreau niște discuri uriașe. Intr-un sector al discului intra un șuvoi neîntrerupt de apă, formată din topirea ghețurilor, iar din alt sector ieșea alt șuvoi, tot neîntrerupt, de spumoplast. Hidrociclonul era alimentat cu catalizatorul lui Brahms în cantități strict determinate. În reactorul hidrociclonului care se întindea pe o suprafață de zece kilometri pătrați trebuia să se realizeze o temperatură de circa șapte mii de grade.

Punctul acesta a stârnit cele mai multe discuții. Nu pentru că această problemă ar fi fost prea complicată. Energetica atomică a secolului douăzeci și doi permitea să se obțină temperaturi și mai înalte.

În cazul acela nu părea însă suficientă perfecționarea vechilor proiecte de utilaje care și așa erau destul de complicate și de voluminoase. Din capul locului era nevoie de un proiect nou. Deocamdată însă, nu izbuteam să-l schițăm.

La începutul lui februarie, înainte de a pleca spre Lună, James Count trecu pe la noi ca să-și ia rămas bun. Îngândurat, nu vorbea nimic despre treburile lui, mai mult ascultându-ne pe noi. Utilajele care aveau să transforme apa în spumoplast i-au trezit interesul într-o asemenea măsură încât Elena Nikolaevna i-a schițat proiectul construcției lor.

Apoi discuția a alunecat spre alte subiecte, dar Count nu participa la ea, iar dacă i se adresa careva răspundea absent.

— Ciudat ești azi, James, îi spuse Elena Nikolaevna. Ce-i cu dumneata?

— Da, da, încuviință distrat Count și, ridicându-și asupra Elenei privirea înseninată deodată, o întrebă: Prin urmare vă preocupă îndeosebi problema realizării în centrul dispozitivelor a unei temperaturi înalte?

— Da, răspunse Elena Nikolaevna, schimbând o privire cu mine.

— Eu aș propune în acest scop o soluție originală și în același timp foarte simplă.

— Anume?

— Cu ajutorul oglinzii zburătoare și a microsoarelui. Puteți lansa deasupra Antarctidei, acolo unde aveți nevoie, oglinda zburătoare, iar în fața ei să plasați microsoarele. Oglinda va concentra razele într-un focar dezvoltând o temperatură formidabilă.

Elena Nikolaevna tăcu, reflectând asupra propunerii lui Count.

— Ideea este într-adevăr originală, spuse ea în cele din urmă, îngândurată. Din păcate însă, în afară de calcule teoretice n-o putem confirma cu nimic. Nu avem material pentru experiență.

— Ce vă împiedică să treceți la realizarea lui, de vreme ce e vorba de efectuarea unei asemenea experiențe? întrebă mirat James Count.

— Da, dar e destul de complicat, obiectă Elena Nikolaevna. În afară de confecționarea oglinzii zburătoare va trebui să lansăm un nou microsoare. Și apoi, unde am putea să facem acum experiența?

— Pe Lună! Acum știți că microsoarele nu reprezintă niciun fel de pericol. Ulterior veți putea folosi noul microsoare în Antarctida.

— Și cine are să confecționeze oglinda zburătoare? întrebă Elena Nikolaevna.

James Count rostogolea pe masă în tăcere un boț din miez de pâine. Știam că era ocupat până peste cap cu oglinda lui zburătoare și credeam că se gândește pe cine ar putea să ne repartizeze din grupul lui. Răspunsul lui fu însă cu totul neașteptat.

— Nu va trebui să faceți o nouă oglindă zburătoare. O veți utiliza pe aceea care se rotește acum în jurul Lunei. Acest, lucru ar accelera considerabil efectuarea experienței.

— Stai puțin, James, îl opri mișcată Elena Nikolaevna. Dumneata vorbești serios? Dar ce se va întâmpla cu lucrarea dumitale? Dacă vă luăm oglinda zburătoare, lucrarea dumitale va fi întreruptă vreme îndelungată.

— Lucrarea mea! La drept vorbind, Elena Nikolaevna, după lansarea microsoarelui, lucrarea noastră devine inutilă, în orice caz sub aspectul ei inițial.

— Lucrarea dumitale nu e câtuși de puțin inutilă, Count. Astronomii folosesc oglinda dumitale ca un telescop de mare precizie și, în afară de asta, ea își va găsi întrebuințare în heliotehnică.

— Da, dar toate acestea sunt atât de departe de fizica atomică!

Count teși brusc cocoloșul de pâine și, întorcând capul, spuse încet:

— Elena Nikolaevna, am o rugăminte. Ia-mă înapoi în grupa dumitale.

În cameră se așternu deodată tăcerea. O vreme, nimeni nu putu să rostească o vorbă. În cele din urmă, Elena Nikolaevna se ridică, se apropie de Count și-i puse ambele mâini pe umeri: