Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

— Vedeți, erați îngrijorată, se adresă inginerul șef Elenei Nikolaevna. Puternic e instinctul de conservare.

Elena Nikolaevna dădu din cap a încuviințare și spuse:

— Încep să centrez focarul!

Pe măsură ce zona luminată de focar se micșora, de pe gheață se ridicau vapori tot mai năvalnic. În cele din urmă, când diametrul focarului a atins douăzeci de kilometri, iar temperatura din centrul lui a depășit o mie de grade s-a auzit o trosnitură puternică: gheața crăpa ca sticla încinsă pe care picură apă rece. Ascultând sfârâitul și fâșâitul apei ce se evapora, Elena Nikolaevna micșoră din nou focarul, ridicându-i astfel temperatura la trei mii de grade. Deodată gheața se aprinse. Limbile flăcărilor se ridicau în sus și se stingeau îndată, înlocuite de altele. Sub acțiunea temperaturii formidabile, moleculele de apă se dezintegrau în oxigen și hidrogen acesta din urmă având proprietatea de a arde. Fenomenul acesta, deși explicabil teoretic, producea o impresie stranie.

Printr-o întorsătură a manetei Elena Nikolaevna deplasă focarul pe litoral de-a lungul întregului sector al viitorului șantier. Optzeci de kilometri fură parcurși aproape într-un minut. Pe gheață rămase o adâncitură ce se distingea bine, lată de aproape douăzeci de kilometri și adâncă de peste zece centimetri. Parcă cineva trecuse peste banchiză cu un uriaș fier de călcat încins.

Elena Nikolaevna deplasă focarul înapoi pe aceeași fâșie de coastă. Procedă astfel de două ori apoi conectă dispozitivul automat de memorare, care începu să repete mecanic toate manevrele pe care le făcuse Elena Nikolaevna. Acum focarul făcea naveta dintr-un capăt la altul al fâșiei de gheață, ca o suveică în războiul de țesut, adâncind de fiecare dată cu zece centimetri șănțulețul de gheață.

— Într-un minut zece centimetri, am socotit eu. Prin urmare fâșia de gheață de pe coastă va fi topită într-o săptămână de funcționare permanentă. Vă convine un asemenea ritm?

— De minune! încuviință inginerul șef, zâmbind. Vom încerca să nu rămânem în urma dumneavoastră cu lucrările de construcție.

A doua zi, vremea se înrăutăți brusc. Pe neașteptate, începu să sufle un vânt rece, ridicând spre cer nori de zăpadă. Pe mare se stârni o hulă violentă, iar temperatura scăzu considerabil. Părea că toate duhurile rele se năpustiseră asupra oamenilor, care încercau să le cucerească împărăția ghețurilor.

Viscolul bântuia cu furie zi și noapte, fără a se liniști o clipă. Vuietul uraganului era atât de puternic încât chiar și in adăpost trebuia să vorbim foarte tare, aproape chiar să strigăm. Vălul dens al ninsorii ascunsese complet microsoarele. Aparatele de înregistrare, instalate în zona de topire, indicau că temperatura din focar scăzuse la patru sute de grade. Pentru restabilirea vechii temperaturi am fost nevoiți să coborâm și mai mult sistemul și să centrăm din nou focarul.

Aerul nu mai putea să absoarbă vaporii de apă formați din topirea gheții. Întreaga regiune a construcției era învăluită în ninsoare și ceață deasă. Când și când, dinspre mare se auzeau explozii asurzitoare ca niște bubuituri de tun: aisbergurile se rupeau de banchiză și se cufundau în mare.

Într-o dimineață, erau șase zile de la dezlănțuirea furtunii, am fost treziți de Elena Nikolaevna. M-am îmbrăcat repede și am alergat la fereastră. Viscolul încetase. Acalmie deplină. Ne țiuiau urechile din pricina liniștei cu care nu eram deprinși. Pe cerul albastru, microsoarele nostru strălucea orbitor, continuându-și acțiunea obișnuită. Oamenii se învioraseră. La dejun, toți glumeau, râdeau, dându-și seama că se apropia începutul lucrărilor mult așteptate.

Focarul luminos făcea naveta ca și până atunci dintr-o parte într-alta, dar acum își trimitea căldura nu pe suprafața gheții cum o făcuse cu câteva zile mai înainte, ci adânc în zona de topire, care se întindea până la orizont.

Fusese degajată de gheață o fâșie foarte mare din litoral. Doar ici-colo, în adâncituri, se mai vedeau pete albe, din care se ridicau aburi. Undeva, la orizont, se înălța un zid de gheață aproape vertical, marcând limpede limita zonei în care acționa focarul luminos. Acolo, după zidul de peruzea, stratul de gheață veșnic încătușa mai departe continentul. Poate că abia în clipele acelea ne dădeam seama pe deplin de forța grandioasă pe care o creasem. În câteva zile de activitate, microsoarele săpase în banchiză o vale, pe fundul căreia puteau să încapă nestingherite Parisul, New Yorkul, Moscova și Londra, luate la un loc.

Inginerul șef calculă că zona de litoral degajată de gheață se ridicase cu cinci până la șapte metri în comparație cu vechiul nivel.

Peste două zile fundul văii se uscase complet. Rămânea doar să se netezească terenul accidentat.

Inginerul șef al șantierului ne adresă pe neașteptate o propunere îndrăzneață: să nivelăm fundul gropii de fundație, topind solul cu ajutorul microsoarelui.

— Solul o să crape în timpul răcirii, obiectă James Count. Am mai făcut o asemenea experiență pe Lună.

— Acolo, la dumneavoastră, s-a produs o răcire foarte bruscă a solului, pe când aici putem să scădem temperatura treptat, îndepărtând încet focarul…

Din nou se apropie de Pământ cuplul „microsoare-oglindă zburătoare”. Focarul luminos fu concentrat și mai mult. Încet, ca niște boțuri de unt într-o tigaie încinsă, dâmburi și ridicături începură să lunece în toate direcțiile și să se topească, umplând viroagele. Acum, de pe fundul adânciturii se înălța în văzduh un nor întunecat de fum, depunându-se împrejur într-un strat gros, negru.

Am plimbat de câteva ori focarul, fierul nostru de călcat, pe fundul adânciturii și atât a fost suficient pentru ca acesta să devină cât mai neted. Acum lumina nefocalizată aluneca încet de-a lungul coastei.

— Gata? exclamă mirat inginerul șef. Admirabil! Vă rog numai să încetiniți răcirea solului.

— Până mai adineaori ne-ați zorit, iar acum vreți să încetinim. Șiret mai sunteți! Mai bine recunoașteți că n-aveți totul gata pentru începerea lucrărilor de construcții, spuse râzând Elena Nikolaevna.

Peste trei zile, am terminat răcirea solului și descentrând sistemul la limită, l-am ridicat la mare înălțime. Acum microsoarele lumina o suprafață întinsă, determinând doar o slabă topire a ghețurilor.

În timpul răcirii, fundul adânciturii crăpase totuși în două locuri. Crăpăturile au fost umplute cu o soluție de ciment. Nimic nu mai împiedica începerea lucrărilor. Și ele au început…

La apelul Consiliului Economic Mondial de a participa la valorificarea noului continent au răspuns zeci de mii de oameni de diferite naționalități și profesiuni. Nimeni nu se speria de greutăți. E de la sine înțeles că pe șantierele Antarctidei nu se muncea manual. Acolo fuseseră aduse toate mijloacele tehnice moderne, atât de ample. Totuși natura acelui tărâm aspru încă nu fusese supusă. Prin părțile acelea domnea încă frigul, bântuiau geruri cumplite, uragane năprasnice. Era limpede că acolo trebuia să se muncească în condiții nespus de grele, că victoria avea să vină după o luptă dârză, plină de primejdii, care necesita încordarea la limită a forțelor omenești. Greutățile nu-i pot însă opri în cale pe cei care luptă pentru un țel măreț. Pe litoral acostau în fiece zi spărgătoare de gheață, sosind unul după altul. Ele aduceau oameni și materiale din toate colțurile lumii. Așezările constructorilor se ridicau una după alta pe țărmul degajat de gheață.