Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Antarctida. Terra incognita. „Această țară este osândită de natură la frigul veșnic” — scria vestitul navigator și explorator englez James Cook, după o încercare nereușită de a se apropia de continentul din sud.

Setea de a cunoaște, dorința de a smulge vălul necunoscutului și de a adăuga încă o fărâmă de cunoștințe la tezaurul științei i-au făcut pe mulți exploratori îndrăzneți să întreprindă expediții nespus de primejdioase pe Antarctida. Acești oameni cutezători au trecut prin încercări extraordinare și mulți eroi au fost îngropați pe veci în întinderile nesfârșite ale pustiului de gheață. Numele lor vor rămâne nepieritoare în memoria omenirii.

Descătușând din carapacea de gheață Pământul descoperit de ei, nepoții acestor eroi le ridicau un monument măreț, singurul vrednic de bărbăția, stoicismul și dârzenia lor: țara „osândită” se întorcea la viață.

Până atunci omenirea nu avusese încă prilejul de a realiza un proiect atât de grandios.

Consiliul Economic Mondial a adoptat hotărârea de a construi și pune în funcțiune, în prima etapă, un hidrociclon, de a degaja de ghețuri o parte a continentului, o fâșie de pământ lată de maximum o sută de kilometri, care pătrundea în adâncul continentului aproximativ o mie de kilometri. Locul unde urma să fie construit hidrociclonul fusese ales în funcție de relieful continentului, astfel ca toate apele formate de topirea ghețurilor în zona respectivă să se poată scurge la vale. Hidrociclonul zăgăzuia cu aripile sale cuprinzătoare ieșirea văii spre ocean, stăvilind drumul apei ca un baraj uriaș. Puhoaiele de apă trebuiau să treacă prin gâtul hidrociclonului și să se transforme în spumoplast.

În noiembrie emisfera australă e în toiul primăverii, începutul celui mai bun sezon pentru lucrările din Antarctida.

Grupul nostru a debarcat împreună cu geodezii și geografii pe țărmul Antarctidei, într-o regiune în care fusese proiectată construcția primului hidrociclon. Acolo pământul se găsea sub un strat de gheață gros de cinci sute de metri. Primele helicoptere de transport ne aduseseră cabanele polare demontabile și utilajul necesar.

Pe cerul Antarctidei străluceau doi sori: unul mare, cel adevărat, la linia orizontului, celălalt — microsoarele, plutea ca un mic disc strălucitor drept la zenit. Pentru perioada primăverii și a verii microsoarele fusese ridicat la înălțimea maximă, spre a se preveni posibila topire furtunoasă a ghețurilor.

Întinderile nemărginite de gheață se întindeau până la orizont cât vedeai cu ochiul. Pe albastrul pur al cerului se profilau limpede contururile orbitor de albe ale piscurilor de gheață și ici-colo petele întunecate ale stâncilor neacoperite de gheață. De jur împrejur părea că totul încremenise într-o amorțire veșnică. Zăpada afânată, în care se afundau mereu picioarele, stingherea înaintarea. Veșmântul alb al Antarctidei strălucea atât de viu în razele celor doi sori, încât nici ochelarii fumurii nu erau de niciun folos; lumina orbitoare îți lua ochii. Aerul expirat din piept se învolbura ca un abur alb. Liniștea era aproape ireală. În acea împărăție a tăcerii albe omul părea o ființă slabă, supusă naturii crude.

Trebuia să stabilim cu precizie punctul unde urma să fie clădit primul hidrociclon și apoi, cu ajutorul microsoarelui și al oglinzii zburătoare să degajăm de ghețuri o suprafață de câteva zeci de kilometri pătrați.

În clipa când am recepționat semnalele rachetoplanului lui James Count, care însoțea de la Lună la Pământ primul sistem pus la punct „microsoare-oglindă zburătoare”, aveam pregătit aparatajul pentru teleghidarea lui.

— Priviți! Priviți! strigă bucuroasă Elena Nikolaevna, care zări cea dintâi microsoarele departe, la apus.

Pe cerul senin înainta un punct luminos abia perceptibil. Treptat-treptat se înălță deasupra orizontului și, la comanda Elenei Nikolaevna, se opri deasupra noastră. Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei cum topise această steluță roci de cremene în timpul experienței pe Lună, m-aș fi îndoit că ea ar putea avea o influență cât de mică asupra stratului imens de gheață pe care ne aflam.

Îndată ce microsoarele se opri la zenit, Elena Nikolaevna ordonă ca toți oamenii aflați pe o rază de două sute de kilometri de punctul nostru de comandă să intre în adăposturi. De asemenea, spărgătoarele de gheață și toate celelalte nave au primit dispoziții să se îndepărteze de coastă la o distanță suficientă. Elicopterelor care transportau materiale le era interzis să pornească în cursă. După ce toate aceste dispoziții au fost executate, sute de sirene așezate de-a lungul litoralului au început să vuiască strident. Începuse coborârea microsoarelui.

Ne aflam la punctul de comandă. Elena Nikolaevna ședea în fața tabloului cu aparatele de teleghidaj menținând permanent legătura cu rachetoplanul lui James Count.

— Lasă-l mai jos, îi comunica ea. Microsoarele a ajuns deasupra zonei șantierului. Atențiune! Încerc să preiau dirijarea sistemului!

Ea conecta când și când aparatajul de teleghidare.

— Coboară-l cu încă trei sute kilometri! Încă o sută! Stop! Microsoarele a intrat sub comanda dispozitivelor noastre.

Acum, cu o mișcare a manetei puteam face întregul sistem să se apropie sau să se depărteze, să se deplaseze în orice direcție, să modificăm centrarea luminii în focar — arma noastră de căpetenie împotriva ghețurilor antarctice.

Elena Nikolaevna conectă dirijarea automată a microsoarelui,

— Ne-am ridicat de la punctul de comandă cu elicopterul pentru a cerceta încă o dată zona lucrărilor și am zburat deasupra sectorului de litoral ce ne fusese repartizat. Era mare: douăzeci de kilometri în lățime, optzeci de kilometri de-a lungul litoralului. După datele geologilor și geografilor, în acest sector grosimea gheții varia de la cinci sute de metri la un kilometru.

Mai rar o zi așa de frumoasă: nici viscol, nici ceață. Pe cer, chiar lângă orizont, se pitulaseră câțiva norișori. Aerul era de o puritate, de o transparentă cristalină. Sub noi se întindea cât vedeai cu ochii pustiul de gheață. Doar pâlcurile de pinguini se zăreau pe țărm ca niște puncte negre mici.

— Hai să-i alungăm în apă, propuse Elena Nikolaevna. E păcat de ei. Au să ardă în focarul nostru.

— N-o să-i putem alunga pe toți, obiectă inginerul șef.

— Câți s-o putea.

Am coborât spre țărm și am început să speriem pinguinii, străduindu-ne să-i alungăm în apă, dar aceste păsări nostime se legănau de pe un picior pe altul fără a se teme de noi câtuși de puțin.

— Ei, treaba lor! rosti înciudată Elena Nikolaevna. Ia priviți, foci! Ele au să se sperie precis.

Așa s-a și întâmplat. Îndată ce ne-am apropiat de ele, focile au început să se foiască și să se cufunde în apă una după alta. Mulțumiți că reușisem să le salvăm măcar pe ele ne-am întors la punctul nostru de comandă.

În jurul întregii zone pe care o cercetasem erau instalate turnuri cu emițătoare de televiziune. Pe ecranul nostru se vedea ca în palmă întregul sector.

Câteva rachete de semnalizare au țâșnit în aer, sirenele au șuierat pentru ultima oară și microsoarele a început să coboare încet spre Pământ.

Aparatele instalate pe suprafața gheții au început să înregistreze curând creșterea temperaturii.

— Priviți, Elena Nikolaevna! spuse inginerul șef. Protejații dumneavoastră pur să se agite.

Pe ecranul televizorului te vedeau pe țărm, chiar la marginea apei niște punctulețe negre, forfotind de colo-colo. Am mărit imaginea — erau pinguinii noștri. Păsările păreau alarmate de-a binelea. Judecând după ciocurile care îi se deschideau mereu, pesemne că se tânguiau deznădăjduite de năpasta care dăduse peste ele, în timp ce dădeau din aripioare ca din niște mâini. Unele fugeau la vreo zece metri de țărm, dar se întorceau repede la grupul lor, legănându-se caraghios pe lăbuțe. Când aparatele indicară că temperatura de pe suprafața gheții se ridicase la plus treizeci de grade, pinguinii o luară la goană unul după altul către coasta abruptă și se aruncară în apă.