Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Curând, litoralul nu mai putea fi recunoscut. Pe fundul gropii de fundație apăruseră mașini pășitoare uriașe. Ele deplasau și montau cu ușurință piesele viitorului hidrociclon, înalt cât o clădire cu trei etaje. Fundul gropii de pe șantier era luminat de zecile de mii de flame ale sudurii, duduind și respirând ca o gigantică ființă vie.

Părea că acolo, jos, domnea haosul și o harababură de neînchipuit. Așa i se pare întotdeauna unui necunoscător când vede pentru întâia oară un mare șantier. De fapt însă totul era subordonat unui plan de ansamblu dinainte stabilit.

…Vara antarctică se terminase de mult. Începuse lunga noapte polară. Acolo continua să domnească însă ziua veșnică; razele microsoarelui revărsau o lumină egală peste întregul pustiu de gheață.

Lucrările de pe litoral se apropiau de sfârșit. Aripile — stăvilarele hidrociclonului — zăgăzuiau o masă enormă de apă, acumulată în timpul verii din topirea ghețurilor. Se apropia ziua intrării în funcțiune a hidrociclonului.

…Ne-am ridicat cu elicopterul la câțiva kilometri înălțime. Hidrociclonul se vedea bine. Îmbrăcat în plăci negre de supertermit, el se contura pronunțat pe fundul alb, strălucitor al banchizei. În înaltul cerului pluteau microsoarele și oglinda zburătoare, parte componentă a acelui complex dispozitiv calorigen.

Focarul începu să se concentreze treptat, luminând din ce în ce mai viu sectorul central al hidrociclonului. Supertermitul negru deveni vișiniu închis, apoi slab. Razele focarului se revărsau dincolo de limitele hidrociclonului, luminând gheața. Acolo, temperatura, deși mult mai scăzută decât în centrul focarului, era totuși destul de mare, și iată că banchiza începu să se topească sub ochii noștri.

Primele șuvoaie de apă începură să curgă pe povârnișul înalt de gheață de pe marginea adânciturii, năpustindu-se ca un râu bogat în ape pe estacadele hidrociclonului. Câteva minute mai târziu, prin cealaltă parte a hidrociclonului, orientată spre mare, apăru panglica îngustă a spumoplastului.

Din gurile noastre răsună o exclamație de entuziasm. Panglica neîntreruptă de spumoplast, prinsă în puternicele gheare de oțel ale conveierului, începu să se cufunde în apă ca un șarpe nesfârșit. Hidrociclonul intrase în funcțiune.

Apa provenită din banchiza topită creștea cu fiecare oră. Acum ea nu se mai rostogolea c,a un râu de pe zidurile de gheață ale barajului, ci se prăvălea ca o cascadă furtunoasă. Apa, înspumată în miliarde de stropi, se învâltora, năvălind în hidrociclon.

Vestea cu privire la punerea în funcțiune a primului hidrociclon făcu ocolul întregii lumi.

Trecuseră sute de ani de când expediția lui Roald Amundsen atinsese Polul Sud, dobândind prima victorie în lupta aspră cu natura Antarctidei. Și iată că acum oamenii, stăpâni pe mijloace tehnice noi, se încleștaseră într-o luptă pe viață și pe moarte cu ghețurile inaccesibile. Bătălia pentru Antarctida începuse.

Trecuse o jumătate de an. Pe litoralul Antarctidei fusese degajată de gheață o regiune întinsă.

Sute de oameni de știință sosiseră pe acest pământ misterios. Antarctida își dezvăluia în fața lumii imensele sale bogății: părea un sipet plin cu giuvaeruri.

Albaștrii munți de gheață ascunseseră ca niște străjeri din basme de-a lungul mileniilor fabuloase comori, tăinuite sub ei.

„Se poate face foc și cu asignate”, spunea cu amărăciune Dmitri Ivanovici Mendeleev, văzând cât de barbar risipeau oamenii huila și petrolul, folosind drept combustibil aceste, comori prețioase. Acum acele combinații organice de valoare deveniseră materie primă pentru industria chimică. Din petrol și huilă se fabricau piese de mașini, rulmenți, pinioane, fibră, sticlă cu noi calități optice, mase plastice, cauciuc, substanțe izolante, arcuri, piele artificială, erzaț de plumb, fuzelajul stratoplanelor, mobilă și multe alte materiale, a căror simplă enumerare ar umple câteva zeci de pagini.

În Antarctida au fost găsite resturi de plante și animale care au pierit demult și, ceea ce-i mai interesant, vestigiile unei străvechi civilizații omenești. Fără îndoială, demult de tot, acest Pământ a fost locuit și populat de oameni. Atunci, când și cum a fost acoperit atât de masiv cu gheață? În urma cărui cataclism au dispărut oamenii? Au pierit ori s-au răspândit pe tot Pământul? Ce rasă de oameni a trăit acolo cândva, în vremuri îndepărtate? Pe oamenii de știință îi așteptau mari surprize…

În timpul acesta, noi țineam sub observație activitatea microsoarelui care lumina neîncetat deasupra noastră. Poate că neajunsul principal al microsoarelui nostru era că nu apunea niciodată. Oamenii se culcau și se sculau în lumina soarelui — asta-i enerva și-i stingherea în muncă.

Grupul nostru elaboră o schemă de teleghidare a microsoarelui, cu ajutorul căreia, acesta, deplasându-se pe bolta cerească urma ca seara să apună, iar dimineața, la vremea cuvenită, să răsară. La nevoie putea fi creat un sistem cibernetic complex, de dirijare, astfel ca pe continent, să alterneze nu numai ziua și noaptea, dar și anotimpurile anului. Lucrul acesta era însă complicat de faptul că traiectoria microsoarelui trebuia trasată cu minuțiozitate astfel ca acesta să nu stingherească alternarea obișnuită a zilei și nopții pentru locuitorii de pe continentele din apropierea Antarcticei.

Când razele microsoarelui au topit gheața din centrul Antarctidei a ieșit la iveală o peșteră adâncă ce pătrundea în Pământ pe câteva sute de metri. În această peșteră se aduna apa. Sorbul era atât de puternic încât la suprafața Pământului se formase o viitoare imensă, care șuierând cu aviditate trăgea mase imense de apă.

Toți cei care soseau în Antarctida căutau neapărat să vadă această priveliște nemaiîntâlnită. Noi înșine am fost acolo și am privit îndelung sloiurile mari și mici care se roteau încet departe de viitoare, apoi, descriind o spirală după alta, erau trase tot mai aproape de sorb, unde, prinse de vârtej, se mai răsuceau năvalnic de câteva ori și dispăreau sub Pământ. Pesemne că undeva în adânc, apa ajungea pe un strat de magmă și, venind în atingere cu aceasta, se transforma pe loc în vapori, fiindcă ici și colo, la câțiva kilometri de vâltoare, din crăpăturile Pământului începuseră să țâșnească gheizere fierbinți, datorită cărora în zona aceea topirea ghețurilor se întețise. Din pricina gheizerelor fierbinți (în câteva luni de la formarea viitorii erau deja câteva sute) zona aceea fu botezată curând Islanda de sud.

O mulțime de geografi și geologi studiau regiunea aceasta, alcătuită din munți înalți, presărați cu stânci uriașe, netezite cândva de sloiuri, și văi adânci pline de apă. Pe alocuri, în vâlcele se păstraseră resturile unui sol străvechi, preistoric, care stârnea un mare interes în rândurile pedologilor, întregul peisaj antarctic era pustiu. Nu se zărea nicăieri un arbust, un fir de iarbă, un copăcel. Totuși viața preistorică ce dispăruse ca din senin lăsase urme pretutindeni în mijlocul acelui peisaj monoton. În Pământ se găseau, strivite de gheață, oase de animale dispărute, pene de păsări, oseminte de oameni primitivi și unelte rudimentare de piatră. Pe alocuri au fost descoperite, conservate admirabil, pe jumătate acoperite de nisip, leșuri de mamuți, de tigri cu colții în formă de sabie, rinoceri uriași, cai sălbatici, bizoni și girafe. Moartea lor, ca și aceea a animalelor preistorice din emisfera boreală, survenise după toate probabilitățile prin surprindere, ca urmare a unui cataclism misterios, care schimbase întreaga configurație a solului. Aveau la ce se gândi oamenii de știință.