Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

— Ar fi util să găsim și alte urme care să confirme că uriașii albi au fost într-adevăr cândva pe Pământ, am spus eu.

— Ce spuneți! De atunci au trecut mii de ani așa că, pur și simplu din punct de vedere fizic, nu mai putea să rămână nicio urmă, obiectă Inagos.

— Și asta o spui dumneata, un paleontolog!? exclamă Gin Fan-și, depărtându-se de cunună câțiva pași și ridicând de jos o piatră albă. De pildă asta nu-ți spune nimic?

Nu trebuia să fii paleontolog cu experiență pentru ca, aruncând o privire fugitivă asupra bucății albe și solide de cuarț, să-ți dai seama că fusese prelucrată cândva de mâna omului.

Inagos smulse bucata de cuarț din mâna lui Gin Fan-și, cercetând-o cu atenție.

— Seamănă cu securea de piatră pe care o ținea în mână căpetenia tribului primitiv. Priviți! Are chiar și orificiul făcut pentru coadă!

— Iată încă o urmă! exclamă satisfăcută Elena Nikolaevna.

— Nu, această piatră deși își are importanța ei nu poate fi o dovadă a faptului că uriașii albi au fost într-adevăr pe Pământ. Piatra a aparținut unui om primitiv, nu uriașilor.

— Eu știu unde putea rămâne o urmă și de la uriași! strigă pe neașteptate Elena Nikolaevna.

— Unde? am întrebat cu toții într-un glas.

— Vă amintiți? Când uriașii și-au luat zborul de pe Pământ, din racheta lor a țâșnit un șuvoi de lumină care a lovit în stâncă!.. Ce-ar fi dacă am încerca să găsim această stâncă?

Am întâmpinat cu entuziasm propunerea Elenei Nikolaevna. Gin Fan-și ne zorea. Inagos însă nu a voit să meargă cu noi. El a rămas lângă cunună pentru a o fotografia din nou cât mai minuțios.

— Ați văzut, i-am întrebat pe tovarășii mei, că nu numai noi, dar și oamenii primitivi au înțeles ce le-au spus uriașii. Țineți minte cum au început să urle când uriașii au refuzat să rămână pe Pământ? Pesemne că acei străini puteau să insufle oricărei făpturi omenești gândirile lor. Probabil că înțelegeau limbile străine tot atât de bine ca și pe a lor.

— Pentru asta se pare că ar trebui să păstrezi chiar tainele procesului de gândire, remarcă Elena Nikolaevna.

— Ah, dacă ar fi fost cu noi soțul dumneavoastră! se tângui James Count. El ar fi determinat numaidecât ce zonă a cerului înstelat am zărit la sfârșitul acelei scene stranii, înainte ca vedenia să fi dispărut.

— Mă tem că acest lucru nu-i chiar atât de simplu. Doar în răstimp de sute de mii de ani stelele trebuie să-și fi schimbat într-o oarecare măsură poziția, se îndoi Elena Nikolaevna.

— Țineți minte cuvintele uriașului care a lăsat jos cununa? „Urmașii voștri ne vor găsi acolo unde luminează soarele portocaliu”. El socotea desigur că cununa va fi găsită de generațiile viitoare de oameni care, într-un fel sau altul vor fi în stare să ia legătura cu ei. Păcat că nu i-a trecut prin minte să mai spună ceva.

— Un lucru de care nu se poate îndoi nimeni, am adăugat eu, mi se pare faptul că planeta de pe care au venit uriașii este mult mai mare decât Pământul nostru.

— De ce?

— Fiindcă era evident că ei se simțeau pe Pământ mult mai ușori decât pe planeta lor. Ați băgat de seamă ce salturi uriașe au făcut până la rachetă! Așa mergem noi pe lună… E limpede că planeta lor e mai mare.

Cine știe câtă vreme ne-am mai fi împărtășit impresiile, dacă Gin Fan-și n-ar fi observat o stâncă care semăna cu aceea de care se lovise jetul de gaze al rachetei. Am zburat într-acolo. Spre marea noastră mâhnire, pe stâncă nu existau niciun fel de urme care să fi dovedit că s-ar fi petrecut acolo cândva un eveniment atât de important.. Totuși nu ne venea să credem așa ceva. Am cercetat cât mai amănunțit toată stâncă. Nimic! Nicio scobitură cât de mică nicio piatră topită nu se găsea pe ea.

— Ei, spuse James Count, oftând obosit. La urma urmei cununa în sine este o dovadă suficient de convingătoare.

— Ia stați! Îl întrerupse Elena Nikolaevna. Priviți, terenul nostru nu se vede de aici! Asta dovedește că am cercetat altă stâncă. Uite, de la stâncă aceea se vede terenul. Hai într-acolo!

— N-a trebuit să cercetăm mult suprafața acelei stânci pentru a descoperi pe ea o adâncitură destul de mare, cu diametrul cât trei staturi omenești, rotundă, cu marginile netede, topite. Adâncitură era atât de neobișnuită încât îți dădeai seama îndată că nu fusese făcută de elementele naturii. Careva emise ideea că după acest semn se putea determina cu destulă precizie dimensiunea rachetei fotonice a uriașilor.

— Interesant, foarte interesant… murmură Gin Fan-și, pipăind peretele neted al adânciturii. Asta nu mai e hipnoză, nici sugestie, ci o dovadă palpabilă, care pe deasupra poate fi și fotografiată. Și chiar am să fac numaidecât lucrul acesta. Ne fotografie pe fondul adânciturii, apoi luă numai adâncitura din diferite unghiuri.

Am mai cercetat câtăva vreme împrejurimile stâncii, încercând să mai găsim vreo urmă a vizitei pe Pământul nostru a misterioșilor uriași albi. N-am mai descoperit însă nimic.

Ne-am întors înapoi spre locul pe care se afla cununa, și acolo am dat de o priveliște bizară: Inagos se clătina încoace și încolo cu palmele la tâmple.

— Inagos! Îi strigă Elena Nikolaevna.

Paleontologul nici nu se întoarse măcar. Planând în aer, de cealaltă parte a cununii, ne uitam la el mirați.

— N-o fi înnebunit de bucurie? întrebă Gin Fan-și.

Inagos făcu un pas înainte, legănându-se, și-și frecă ochii cu mâinile. Am înțeles ce se întâmplase.

— Ai conectat din nou cununa? întrebă Elena Nikolaevna.

— În lipsa dumneavoastră m-am gândit că poate n-o să mai funcționeze și am hotărât să verific…

— Ei, și ce s-a întâmplat?

— Am văzut aceeași scenă…

I-am povestit amănunțit lui Inagos despre adâncitura din stâncă. El sări în sus de bucurie.

— Trebuie să comunicăm neîntârziat descoperirea noastră. Prevăd că are să dea mult de lucru paleontologilor, lingviștilor, astronomilor, etnografilor, astronauților, constructorilor de rachete și oamenilor de știință din multe alte specialități. În fața noastră se deschide posibilitatea de a ne arunca privirile într-un trecut foarte îndepărtat. Ați reușit să fotografiați adâncitura din stâncă?

…Focul era pe sfârșite. Deasupra tăciunilor de vreascuri, albiți de spuză, mai pâlpâia când și când câte o văpaie firavă. Clipind ici și colo, punctele roșii ale jeraticului abia mai dădeau puțină căldură. Coborâse noaptea. Ne împresurase cu un văl negru care nu ne încălzea de loc. Dinspre mare adia o boare răcoroasă, ce te amețea cu prospețimea ei și cu mireasma algelor. Pe cer se aprinseseră stele strălucitoare și numai spre apus, dincolo de munți, se mai zărea încă o geană purpurie: microsoarele își trimitea ultimele raze înainte de a scăpata cu totul dincolo de zare.

Împrejur era liniște. Doar plescăitul ușor al undelor lacului tulbura liniștea solemnă a nopții. Am strâns în jurul focului vreascurile nearse și le-am aruncat peste jeratic. O șuviță de fum străveziu se înălța spre cer răsucindu-se. Vreascurile începură să pâlpâie și o flacără vie lumină din nou pentru câteva clipe totul de jur împrejur.

Focul veșnic… Cândva, acum câteva sute de mii de ani, oamenii primitivi ședeau în jurul focului, aprins pentru întâia oară, privind îndelung, cu spaimă și mirare flăcările ciudate, de neînțeles, care îi făcuseră deodată mai puternici decât toți ceilalți locuitori ai planetei. Ce cugetau ei atunci? Ce gânduri le aprinseseră în ochi o sclipire de bucurie? Greu se poate răspunde la asta. Firește, nici nu le putea trece prin minte că, pornind de la acel focșor, oamenii vor dobândi după milenii o putere nemaivăzută asupra naturii, vor deveni stăpânii nu numai ai planetei lor, dar și ai altor lumi.