Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

Abia atunci am observat în jurul meu o mulțime de negri, scunzi, goi goluți, vânjoși, năpădiți de păr roșcat. Ochii lor mici, înfricoșați se uitau la uriași de sub sprâncenele căzute, stufoase, cu o spaimă și o deznădejde de nedescris. Gâtul scurt și bărbia teșită îi făceau să semene cu niște maimuțe.

Deodată, uriașii ridicară mâinile și toată gloata de oameni primitivi se prăvăli în genunchi, zvârlind ghioagele și securile de piatră.

Am simțit deodată că o forță neobișnuită, copleșitoare, de neînvins, ca o vrajă, punea stăpânire pe rațiunea mea, silindu-mă să le execut docil și stupid poruncile.

Cred că niciun om de știință n-ar putea să se laude că înțelege limba rudimentară a oamenilor primitivi. Eu însă — uluitor — o înțelegeam! N-aș putea să redau cu exactitate sensul acelor mugete stranii, dar în general vorbind, oamenii primitivi, îi rugau în genunchi pe uriași să nu-i părăsească, îi implorau să rămână și să-i ocrotească mai departe la vânătoare și la pescuit. Tribul oamenilor primitivi le făgăduia uriașilor că le vor da cele mai frumoase fete și le vor face rost de pietrele negre preferate de ei, atâtea câte vor dori. Într-o stare frenetică, extatică, își loveau din răsputeri frunțile de pământ și-și frângeau mâinile, rugându-se.

Pe fețele albe ale uriașilor se ivise un zâmbet binevoitor.

— Cezoncl… rosti încet unul dintre ei, pesemne mai marele lor și clătină negativ din cap.

Am înțeles; spusese: „Adio”! Din gâtlejurile oamenilor îngenunchiați izbucni un urlet deznădăjduit. În același timp am simțit și eu o deznădejde de neînțeles. Unul din uriași făcu câțiva pași înainte, își luă de pe cap cununa cu două vergele vineții, o puse jos, se dădu înapoi cu un pas și spuse:

— Iirgo-enes-via-poluno-șerpni-dhaa. Rolgo-dhaekesl.

Nu pot să-mi dau seama cum, dar în mintea mea apăru tălmăcirea acestei fraze: „Urmașii voștri ne vor găsi acolo unde luminează soarele portocaliu. Păstrați-o!”

După aceasta îl luă de subsuori pe un negru vânjos, căpetenia tribului, îl ridică de jos cu brațele-i puternice și-i șopti ceva la ureche, arătând cu ochii spre cununa enigmatică. Punându-l jos pe negrul care tremura de spaimă, uriașul ridică din nou brațele în sus și, împreună cu tovarășul său, începu să se dea încet înapoi, fără să-și ia privirea ochilor albaștri de la oamenii primitivi. Așa, tot. dându-se înapoi, s-au îndepărtat amândoi cu vreo patru sute de metri, apoi s-au întors și au luat-o la goană în salturi mari către un obiect lunguieț care se afla departe, într-o vale dispărând înăuntrul lui. Într-o liniște apăsătoare, trecu o clipă, încă una și deodată dintr-un capăt al obiectului acela lunguieț țâșni un fulger alb, orbitor, care săgetă stânca verticală ce-i stătea în față. Obiectul lunguieț de acolo luă înălțime, descrise pe cer o mare spirală și pieri din vedere.

Oamenii primitivi săriră în picioare, tânguindu-se amarnic, de parcă ar fi plâns o pierdere ireparabilă. Unii dintre ei își zgâriau fața până la sânge cu unghiile ascuțite. Deodată, se auzi o melodie domoală, stranie. Încet-încet mulțimea de oameni primitivi, care se tălăzuiau îndurerați, se destrămă, apoi dispăru din fața ochilor. Prin ceața albă care mă învăluise iar din toate părțile am zărit câteva clipe un crâmpei de cer întunecat, cu stele strălucitoare. În apropierea unei stele se zărea cununa misterioasă cu cele două vergele. Priveliștea cerului înstelat pieri tot atât de brusc precum apăruse. M-am dezmeticit și m-am uitat împrejur.

Lângă mine erau Elena Nikolaevna, James Count, Gin Fan-și, și Inagos. Priveau în toate părțile tot atât de nedumeriți ca și mine. În fața noastră se găsea cununa argintie cu cele două vergele laterale.

— Ce halucinație! exclamă Inagos. Ați văzut și dumneavoastră ceva sau numai mie mi s-a năzărit?

Se dovedi că toți văzuserăm una și aceeași scenă a despărțirii uriașilor de oamenii primitivi și că înțeleseseră tot ce vorbiseră aceștia între ei.

— Ce să fie asta oare? a întrebat Elena Nikolaevna, privindu-ne întrebător.

Tăceam cu toții, neștiind ce să-i răspundem.

— Urmașii voștri ne vor găsi acolo unde luminează soarele portocaliu… repetă îngândurat James Count. Ce-ar putea să însemne asta?

— Da, o asemenea enigmă n-o dezlegi atât de ușor, observă Inagos. E bizar faptul că o forță tainică, ascunsă în cununa asta, a înviat în mintea câtorva oameni una și aceeași imagine. Mai mult, într-un fel de neînțeles a insuflat în conștiința noastră sensul schimbului de cuvinte dintre uriași și oamenii primitivi.

— Oare ce forță să fie asta? întrebă Gin Fan-și.

— Eu am impresia, spuse Elena Nikolaevna, că în această cunună se află un dispozitiv de memorare foarte perfecționat, necunoscut nouă, care a reprodus în fața noastră evenimente ce s-au întâmplat pe Pământ cu mii de ani în urmă.

— Dumneata crezi că tot ce am văzut noi acuma s-a petrecut aievea? am întrebat-o mirat.

— Da, cred că în vremuri imemorabile cândva, înainte de acoperirea Antarctidei cu gheață, au venit pe Pământ dintr-altă lume niște uriași albi care și-au lăsat aici cununa, sperând că urmașii acelor primitivi le vor dezlega taina.

— Asta sună a mit, observă James Count, clătinând din cap.

— De ce? îl înfruntă cu aprindere Inagos. Dacă nu admitem ipoteza Elenei Nikolaevna nu putem da acestui fenomen nicio explicație științifică. Judecați puțin. Am găsit o cunună care, fără îndoială, a stat multă vreme sub stratul de gheață și noroi. Cine a putut face o asemenea cunună? Primitivii epocii de piatră? Desigur că nu. Contemporanii noștri? Noi nu suntem în stare să realizăm un aparat de memorare atât de perfecționat.

— În linii generale, am văzut ceva asemănător cu un an în urmă la Vancouver, în Canada, spuse Elena Nikolaevna. Acolo, un profesor a elaborat o nouă schemă a unui aparat cu memorie electronică. Nu a expus amănunțit fondul invenției sale. Știam că laboratorul lui face experiențe cu curenți de diferite frecvențe, de la cel mai scăzut la cel mai înalt. Odată, în timpul unei experiențe, el însuși și colaboratorii lui au căzut pe neașteptate într-un somn adânc. Au dormit până seara, trezindu-se abia atunci când în institut, la sfârșitul zilei de muncă, a fost deconectat curentul electric, așa cum se face în multe instituții. După aceea au reușit să stabilească că somnul lor fusese provocat de o anumită combinație a oscilațiilor electromagnetice de diferite frecvențe cu care făceau experiențe în momentul acela. Este interesant că această combinație de oscilații electromagnetice de diferite frecvențe nu numai că i-a adormit, dar le-a provocat și un anumit vis; în timpul somnului au avut cu toții niște halucinații absurde, vedeau niște panglici șerpuitoare în felurite culori, baloane strălucitoare și puncte mobile. Mulți spuneau că mișcarea acestor obiecte viu colorate era însoțită de o muzică lină, melodioasă. E caracteristic faptul că niciunul dintre ei n-a avut un vis coerent. Acest lucru dovedește că pot fi provocate anumite vise cu ajutorul oscilațiilor electromagnetice. Cred deci posibil ca această cunună misterioasă să fie un aparat foarte perfecționat, cu memorie electronică, ale cărui posibilități de realizare abia sunt sondate azi de contemporanii noștri.

— Iar uriașii albi posedau o tehnică atât de avansată, acum peste o sută de mii de ani, exclamă Inagos. Închipuiți-vă ce viață trebuie să fie acum acolo, pe planeta lor, care se rotește în jurul soarelui portocaliu!