— Ei, James, iată-te întors la noi!
Începurăm să vorbim tustrei deodată.
— Count, nu cumva ar trebui să mai reflectezi? l-am întrebat cu precauție.
— De ce?! obiectă el cu aprindere și, zâmbind, adăugă: De altfel eu nu viu singur, ci cu oglinda zburătoare.
— Dar grupa dumitale? Cu ce se va ocupa?
— Deocamdată vă vom ajuta cu toții la valorificarea Antarctidei. Acesta e lucrul cel mai important. După aceea vom vedea. Cred că fiecare va proceda după cum va crede de cuviință.
* * *
Într-o seară caldă de septembrie străzile din Toritown erau viu luminate ca în zilele marilor sărbători.
Oamenii se tot uitau în sus la secera subțire și strălucitoare a Lunei; acolo, alături de ea, trebuia să se aprindă în seara aceea o nouă stea — microsoarele. Experiența fusese pregătită de Gin Fan-și și James Count.
Ieșisem și noi în stradă, împreună cu ceilalți colaboratori din Institutul Microsoarelui. Din megafoane au răsunat semnalele de prevenire. Vocea crainicului cerea tuturor atenție. Mulțimea se liniști dintr-o dată. Eu parcă îi vedeam pe prietenii noștri din Lună, așteptând momentul lansării rachetei.
Microsoarele se aprinse deodată pe cerul negru al nopții alături de secera Lunei. Era mai strălucitor decât toate stelele, având o lumină albă, stabilă.
— Bravo, Gin! exclamă Elena Nikolaevna. Ei, acum hai să vedem cum își vor îndeplini mai departe misiunea.
Am intrat în sala de festivități a institutului, grăbindu-ne să vedem la televizor continuarea experienței. Pe imensul ecran, oglinda zburătoare înainta încet spre globul microsoarelui. Se opri deasupra lui, îndreptată cu partea parabolică, concavă, către Lună.
James Count comenta desfășurarea experienței:
— În principiu, dirijarea microsoarelui și a oglinzii zburătoare se face de pe suprafața Lunei, dar oglinda are și dispozitive proprii de ghidare care vor fi conectate îndată.
Pulsând, microsoarele se apropie de oglinda zburătoare, care îl cuprinsese ca într-un clește cu antenele ei electrice invizibile. În același timp, pe suprafața Lunei începu să se contureze din ce în ce mai limpede o lumină vie. La început ea părea atât de mare încât era greu să-i distingi limitele. Se pierdeau undeva lângă un lanț de munți, zimțat ca marginea unei mărci poștale.
— Temperatura în focarul luminii este de o sută nouăzeci de grade, comunică James Count.
Microsoarele se apropie de oglinda zburătoare și focarul se micșoră treptat. Marginea lui coborâse de pe munți delimitând o câmpie mare, netedă.
— Două sute douăzeci de grade, comunică James Count.
Termometrele automate care înregistrau temperatura reacționau aproape instantaneu la cele mai mici variații ale ei. Zona de lumină se restrângea mereu devenind din ce in ce mai vie. Temperatura focarului creștea și mai repede decât până atunci.
— Patru sute șaptezeci de grade….
Diametrul focarului nu depășea acum câteva zeci de kilometri. El lumina acum atât de viu, chiar pe ecranul televizorului, incit te dureau ochii. I-am redus intensitatea, Vârfurile roșcate ale munților din depărtare se întunecară îndată, iar lumina deveni de asemenea mai puțin intensă, detașându-se în întuneric ca un disc mare, portocaliu. Părea că pe Lună se lăsase noaptea și cineva îi lumina suprafața cu o imensă lanternă de buzunar.
— Nouă sute și cincizeci de grade…
Acum focarul încingea până la incandescență cenușa lunară, care continua să ardă și după ce pata luneca mai departe. Deasupra câmpiei se înălțau trâmbe de fum. Era gudronul din cenușa Lunei, care se sublima.
— O mie trei sute de grade… O mie opt sute. James Count comunica clipă de clipă creșterea năvalnică a temperaturii.
În unele puncte din focar licăreau limbi de foc, dispărând foarte repede. Focarul nu mai era roșu, ci orbitor de alb.
— Două mii cinci sute!..
Cenușa și rocile aflate sub acțiunea temperaturii înalte din focar se topeau. Zona asupra căreia cădea conul de lumină fierbea ca o imensă masă de lavă.
— Cinci mii.
Suprafața Lunei clocotea. Jeturi de gaze izbucneau la suprafață împroșcând stropi de magmă incandescentă, volatilizată. Întreaga zonă a experienței era acoperită de un văl negru de funingine învolburată. Câmpia Lunei era carbonizată, pulverizată.
În sala de festivități se așternuse o liniște adâncă. Toți așteptau cu nerăbdare ca temperatura din focar să atingă nivelul necesar.
— Șapte mii de grade! se auzi glasul lui James Count. Șapte mii cinci sute! Opt mii! Douăsprezece mii! strigă James Count. Oprim creșterea temperaturii.
— Suprafața focarului la temperatura de douăsprezece mii de grade este de nouă kilometri pătrați și jumătate, adăugă Gin Fan-și, care urmărea experiența împreună cu Count.
Toată lumea rămăsese cu ochii pironiți pe ecranul televizorului pe care se tălăzuia o mare de flăcări. Părea că Luna ardea până în străfundurile ei tainice de unde țâșnea năvalnic magma topită,
Din zona aprinsă se rostogoleau în toate direcțiile lungi șuvoaie de lavă ce se răcea treptat-treptat, împroșcând particule de grafit nearse ce țâșneau ca niște havuzuri de stropi luminoși. Priveliștea era în același timp și feerică și înfricoșătoare. Mă gândeam fără să vreau ce catastrofe ar fi putut provoca microsoarele nostru și oglinda zburătoare, dacă ar fi fost inventate mai înainte, în epoca războaielor imperialiste. Un podiș destul de întins se transformase sub ochii noștri într-un lichid clocotitor. Mă gândeam cu groază că o asemenea soartă ar fi putut-o avea cele mai mari orașe ale lumii cu populația lor de milioane și milioane de suflete.
Între timp, la comanda omului, dispozitivul „oglinda plutitoare-microsoarele“, își extinsese focarul. Zona de lumină de pe Lună creștea repede. Marginea ei atinse munții zimțați și curând dispăru din vedere. Pe suprafața Lunei rămăsese un loc uriaș de lavă și cenușă topită. Ea a mai clocotit, câteva minute, împroșcând gaze din pricina cărora pe suprafața lavei unduiau valuri vâscoase, apoi începu să se întunece repede. Roca topită nu se oxida ca pe Pământ, acolo neexistând oxigen, și de aceea lacul se întări, devenind neted și lucios, ca un patinoar ideal, gata să-i primească pe virtuoșii acestui sport. Lava solidă, netedă ca oglinda, continua să se răcească repede, iradiind căldura în spațiul cosmic rece. Deodată, întreaga suprafață a lacului fu brăzdată, de-a curmezișul, de o crăpătură adâncă. Peste câteva clipe apăru o a doua. Apoi a treia. Crăpăturile apăreau năvalnic, ca niște șerpi ce se târau repede. Suprafața, netedă până atunci, era acum brăzdată în întregime de un vălmășag de crăpături adânci. Ici-colo, din crăpături încă țâșneau limbi de flăcări. Apoi dispărură și acestea.
Cei prezenți în sala de festivități începură să vorbească cu toții, tulburați. Elena Nikolaevna se apropie de microfon și în numele tuturor celor prezenți mulțumi colegilor pentru experiența efectuată în chip strălucit.
— Rezultatele au întrecut toate așteptările noastre, spuse ea. Este adevărat că pe Pământ focarul va trebui să fie restrâns la dimensiuni mai mici, deoarece atmosfera noastră va atenua considerabil razele termice, dar acestea sunt probleme de amănunt. Cred că exprim părerea unanimă, declarând că după această experiență, hidrocicloanele profesorului Brahms pentru producerea spumoplastului vor deveni o realitate. Materialul necesar pentru căptușirea lor, apt să reziste la o temperatură de șapte mii de grade, a și fost realizat. Este vestitul supertermit. Trebuie doar pusă la punct producția lui industrială. Acum sunt pe deplin încredințată că vom reuși să smulgem Antarctida din încleștarea ghețurilor!
Читать дальше