Safronov Pavlovici - Nepoții nepoților noștri

— Bravo! exclamă Henri. Adu lapte.

Șiretlicul cu laptele reuși. Mieii, flămânzi, simțind mirosul cunoscut, se năpustiră hămesiți spre sticla cu amestecul de lapte și sevă de ferigă.

Două zile după aceea mieii se obișnuiseră cu gustul noii hrane. Acum devorau ferigile de pe Venus fără lapte. Era momentul să se observe ce efect avea noua hrană asupra organismului mieilor.

Între timp Ania și Henri curățară un mic teren lângă „colțul Venus”, îl arară, împrăștiară îngrășăminte, apoi ridicară deasupra o cupolă din peliculă și o umplură cu aer care conținea ceva mai mult oxigen decât aerul de pe Venus.

Dis-de-dimineață, când abia răsărise soarele, au semănat spori de ferigi apoi au început să aștepte cu emoție, întrebându-se dacă aveau să răsară sau nu.

Câteva ore după aceea, terenul experimental era acoperit de niște punctulețe roșietice, erau primele mlădițe. Creșteau repede dar nu atât de impetuos ca sub cupola cea mare. M-am dus acolo către amiază și am constatat că mlădițele se înălțaseră doar până la treizeci de centimetri. Ania și Henri erau radioși: semințele încolțiseră totuși, tulpinițele plăpânde mov-roșietice ce acopereau lotul fiind prima lor victorie.

Jubilaseră însă prea devreme. Când am venit seara, după cină, să privim tinerele mlădițe ne-a întâmpinat o priveliște tristă. Pe Venus, plantele erau obișnuite de veacuri ca odată cu venirea nopții să scadă brusc temperatura și să înceapă iarna friguroasă, de care trebuia să se apere. De aceea, îndată ce soarele începu să apună, ferigile noastre se zgribuliră, strângându-se în ghemulețe verzi, vârtoase, și se lipiră de Pământ.

— Vai, Henri! Ce-i de făcut? se tângui Ania.

— Nimic. Sub cupola mare se petrece același fenomen în fiecare seară. A doua generație de plante reacționează însă mai slab la venirea serii. Cred că ferigile noastre se vor adapta cu ușurință la trecerea de la zi la noapte specifică pe Pământ.

— Dar acestea sunt mult mai firave decât celelalte. N-ar trebui să le amenajăm măcar la început lumină artificială?

— Nu, să mai așteptăm. Să vedem cum au să arate de dimineață.

A doua zi, o dată cu primele raze ale soarelui, ferigile se colorară în trandafiriu și în cursul zilei crescură cu încă douăzeci de centimetri. Către seară însă se ghemuiră din nou. Sufereau din pricina condițiilor de viață neobișnuite, dar se dovedeau destul de rezistente la toate încercările.

În acele zile, Elena Nikolaevna lucră mult la o carte a lui Viktor Platonov despre termoelectron, pe care acesta nu apucase s-o termine. Ea o completa și o redacta. Într-o zi i-am făcut o vizită împreună cu Ania și cu Lamel la bibliotecă. Ne-a întâmpinat cu o veste îmbucurătoare.

— Citiți! Uite, ne arătă ea un titlu mare dintr-un ziar, cules cu litere roșii pe toată lățimea primei pagini: „Campania Antarctidei a început!”

Dedesubt era înserat un scurt comunicat care anunța că deasupra Antarctidei fusese lansat de pe Pământ la peste o mie de kilometri înălțime primul microsoare, menit să stăvilească îngroșarea gheții la Polul Sud.

— Și încă o noutate care o să vă bucure: experimentarea prototipului oglinzii zburătoare s-a efectuat cu succes și în curând James Count și întreaga sa expediție se vor întoarce pe Pământ.

Într-o zi, la vreo săptămână și jumătate după aceea, întorcându-mă acasă după-amiază, am văzut ieșind din caseta radiotelefonului o fâșie de hârtie, asemănătoare acelora utilizate la telegraf.

— Ne-a căutat cineva în lipsa noastră, spuse Elena Nikolaevna, citind hârtia.

Pe ea era imprimată o frază laconică: „Sosesc la orele 12 și 40 minute. Jaroslav. Melbourne.”

Jaroslav era un om extrem de punctual. Păși pragul exact la ora douăsprezece și patruzeci de minute. Ania se repezi și-l îmbrătișă.

— Vai, Ania, ai grijă! gemu el din rărunchi, încovoindu-se deodată. Ai uitat de boala Lunei?

— Am uitat… răspunse cu părere de rău Ania, dându-i drumul imediat.

— Dar ce boală e aceasta? am întrebat eu curios.

Jaroslav Pavlovici își ridică sprâncenele mirat.

— Cum, nu știi?

— Nu.

— Când ajungi pe Lună devii de șase ori mai ușor, dar la început din obișnuință, umbli la fel ca pe Pământ. Faci un pas obișnuit și acesta e un salt, ridici brusc o piatră și ea zboară în sus ca o minge… Abia după câteva zile te deprinzi; îți adaptezi mișcările la greutatea obiectelor de pe Lună. Asta se cheamă acolo boală terestră. Dumneata ai încercat-o deja. Dimpotrivă, după ce ai stat mult pe Lună și te întorci pe Pământ, te apucă boala Lunei. Totul ți se pare de câteva ori mai greu. Organismul nu poate să se acomodeze dintr-o dată. O nouă schimbare. Mușchii s-au lenevit, s-au dezvățat să acționeze din plin, mâinile îți sunt lipsite de vlagă, ca după somn, nici măcar pumnul nu-l mai poți strânge bine, abia îți ții capul drept, trupul ți se pare greu ca de plumb. După două, trei zile toate acestea trec însă fără să lase vreo urmă.

Jaroslav Pavlovici se așeză obosit în fotoliu, își coborî pleoapele și rămase nemișcat. Elena Nikolaevna și Ania începură să trebăluiască în jurul lui, una pregătind baia, cealaltă — punând masa.

Baia îl mai învioră puțin pe Jaroslav Pavlovici. Deveni mai vorbăreț, dar pășea încet ca și mai înainte, parcă i-ar fi fost greu să-și miște picioarele. La masă bău doar câteva înghițituri de cafea neagră și mâncă o tartină.

— De ce nu mănânci nimic? am observat eu. Așa îți poți pierde toate puterile.

— Ce să fac? Va trebui să mănânc des, dar câte puțin. Doar și alimentele sunt supuse gravității. Am mâncat o bucățică de pâine și mi-e greu de parcă aș fi înghițit o piatră.

Discuția lunecă asupra celor petrecute pe Lună.

— Am experimentat împreună cu grupul lui James Count prototipul oglinzii zburătoare, povestea Jaroslav Pavlovici. O oglindă uriașă! Cincizeci de kilometri în diametru și o imagine pe care ar invidia-o opticienii noștri de pe Pământ. Și e doar o machetă! Trebuie făcute oglinzi de zece ori mai mari și plasate foarte aproape de soare. Deși oglinda captează multă lumină solară, totuși e insuficientă pentru a modifica clima pe o planetă întreagă sau măcar pe o parte substanțială a ei.

— Dar Celita ce face? întrebă Elena Nikolaevna.

— Celita? Tot așa — tânjește. Ce să mai vorbim, o asemenea rană nu se vindecă atât de repede.

— N-ai întrebat-o? Vine ea aici după însemnările lui Viktor sau să i le trimit acolo?

— A spus că vine aici. Ei, era cât pe ce să uit, își aminti deodată Jaroslav Pavlovici, știți cine a venit la noi pe Lună? Saumian al vostru.

— Leon? Doar e în concediu!

— Nu. Pilotul care trebuia să plece în cursă s-a îmbolnăvit și Saumian s-a oferit să-i țină locul. E un tânăr simpatic. Ne-a povestit despre Venus, despre Viktor.

— Pe când spunea Celita că va veni încoace?

— Cred că va sosi mâine sau cel mai târziu poimâine.

Jaroslav Pavlovici mai rămase cu noi o vreme, apoi Elena Nikolaevna îl trimise să se odihnească; boala Lunei era foarte acută în prima zi. Până la urmă Jaroslav Pavlovici abia își mai mișca limba, parcă ar fi fost beat.

Celita sosi a doua zi, însoțită de Leon Saumian. Cu greu am recunoscut în ea fata vioaie, energică, de mai înainte. Parcă se așternuse o umbră pe chipul ei radios, în ochii sclipitori, acum triști, melancolici. Părea mai vârstnică cu zece ani.

Elena Nikolaevna o îmbrățișă și Celita izbucni deodată în plâns, strângând-o la piept. Elena Nikolaevna o duse imediat în camera ei. Saumian i se adresă lui Lamel: