George Martin - Peregrinările lui Tuf

— Oh, asta! E doar o simplă formalitate.

— Într-adevăr?

— Ce naiba, Tuf, aveam nevoie de o bună scuză legală ca să-ţi furăm nava! Suntem un guvern afurisit. Avem dreptul să furăm lucrurile pe care le dorim, cât timp putem să dăm afacerii o spoială de legalitate.

— Trebuie să recunosc că rareori am întâlnit, în peregrinările mele, un funcţionar atât de cinstit ca dumneavoastră. Experienţa este înviorătoare. Dar, învigorat cum sunt, ce asigurare am că nu veţi continua eforturile pentru a captura Arca?

— Cine, eu? Cum aş putea face aşa ceva? Nu te teme, o să vin singură. Adică, aproape singură, zâmbi ea. Cred că n-o să obiectezi dacă aduc cu mine o pisică!

— Cu siguranţă că nu. Sunt încântat să aflu că felinele pe care le-am lăsat în custodia dumneavoastră au prosperat în absenţa mea. Aştept cu nerăbdare sosirea dumneavoastră, comandant de port Mune!

— Pentru tine, sunt primul consilier Mune, Tuf, zise ea trufaşă, înainte să dispară de pe ecran.

Nimeni n-ar fi afirmat că Haviland Tuf era o persoană imprudentă. Se opri la doisprezece kilometri de capătul unei ramuri mari de docare a comunităţii orbitale cunoscută ca Port Suthlam şi menţinu scuturile continuu, cât timp aşteptă. Tolly Mune ieşi să-l întâmpine în mica navă pe care i-o dăruise tuf cu ocazia precedentei sale vizite pe S’uthlam.

Tuf deschise scuturile, s-o lase să intre, şi desfăcu cupola cea mare de pe puntea de acostare, să poată coborî. Aparatura Arcei indica faptul că nava ei era plină cu forme de viaţă, din care doar una era umană. Restul aveau parametrii felinelor. Tuf îi ieşi în întâmpinare, conducând o maşinuţă cu trei roţi, cu anvelope umflate, purtând un costum verde-închis, din imitaţie de catifea, cu centură pe mijlocu-i amplu. Îşi îndesase pe cap o capelă verde, cu cozoroc, împodobită cu theta de aur al Corpului Inginerilor Ecologi. Dax călătorea cu el, o lăbărţare indolentă de blană neagră întinsă pe genunchii mari ai lui Tuf.

Când sasul se deschise, Tuf conduse deliberat cu toată viteza prin mormanul de nave vechi, stricate, pe care le strânsese, nu se ştie cum, de-a lungul anilor. Direct către locul în care Tolly Mune, fost comandant al Portului S’uthlam-ului, tropăia coborând rampa navei ei.

O pisică mergea alături de ea.

Dax ţâşni imediat în picioare, cu blana-i neagră zburlită şi coada uriaşă, miţoasă, arătând de parcă ar fi fost băgată într-o priză electrică.

Letargia lui obişnuită dispăruse subit. Sări din poala lui Tuf pe capota maşinii, îşi dădu urechile pe spate şi sâsâi.

— Cum, Dax, zise Tolly Mune, aşa îţi întâmpini o afurisită de rubedenie?

Apoi rânji şi îngenunche să mângâie animalul uriaş de lângă ea.

— Mă aşteptam la Ingratitudine sau Îndoială, spuse Tuf.

— Oh, sunt bine. Ca şi toţi descendenţii lor afurisiţi. S-au născut mai multe generaţii. Ar fi trebuit să-mi închipui că aşa o să fie, din moment ce mi-ai dăruit o pereche. Un mascul şi o femelă, fertili. Am… — se încruntă, numără iute pe degete, se gândi o dată, apoi continuă: Să vedem, cred că şaisprezece. Da. Şi două gravide. Nava mea, zise ea, arătând cu degetul silueta din spate, s-a transformat într-o crescătorie de pisici. Majoritatea nu se sinchisesc de imponderabilitate, ca şi mine. Născute şi crescute la zero g. N-am înţeles niciodată cum pot fi atât de graţioase într-un moment şi atât de caraghios de neîndemânatice în următorul.

— Moştenirea felinelor e abundentă în contradicţii, constată Tuf.

— Acesta-i Ciomag, îl prezentă ea, luându-l în braţe şi ridicându-se în picioare. Fir-ar să fie, e greu! Nu-ţi dai seama la zero g.

Dax se uită la cealaltă felină şi sâsâi.

Ciomag, ghemuit la pieptul costumului vechi, murdar, al lui Tolly Mune, se uită în jos spre cotoiul uriaş, negru, cu o făloşenie dezinteresată.

Haviland Tuf era înalt de doi metri şi jumătate, cu trupul gros pe măsura înălţimii, iar Dax era la fel de mare, comparat cu alte pisici, pe cât era Tuf în comparaţie cu alţi bărbaţi.

Ciomag era mai mare.

Avea păr lung, mătăsos, de-un cenuşiu fumuriu la vârf, uşor argintiu la bază, iar ochii de acelaşi cenuşiu argintiu — bazine imense, adânci, liniştite, întrucâtva sinistre. Era cel mai frumos animal ce locuise vreodată în universul în expansiune şi ştia asta. Avea maniere de prinţ născut pentru a purta purpura regală.

Tolly Mune se strecură, greoaie, pe scaunul de lângă Tuf.

— Şi el e telepat, spuse ea, veselă. Exact ca al tău.

— Într-adevăr…

Dax stătea băţos şi furios în poala bărbatului. Sâsâi iar.

— Ciomag a însemnat salvarea celorlalte pisici, povesti Tolly Mune, cu o expresie de reproş. Ai spus că mi-ai lăsat hrană pentru cinci ani!

— Pentru două pisici, doamnă. Evident, şaisprezece animale consumă mai mult decât Îndoială şi Ingratitudine.

Dax se apropie, îşi arătă dinţii, se zburli.

— Am avut probleme când s-a terminat mâncarea. Având în vedere lipsa de hrană, trebuia să justific irosirea caloriilor pentru nişte paraziţi.

— Poate ar fi trebuit să luaţi măsuri pentru a limita reproducerea felinelor dumneavoastră, zise Tuf. O asemenea strategie ar fi avut, indubitabil, rezultate profitabile. Casa dumneavoastră ar fi servit ca ilustrare educativă a problemelor s’uthlameze într-un microcosmos, ca parte a întregului.

— Sterilizare? Asta-i anti-viaţă. Nici vorbă! Am avut o idee mai bună. L-am descris pe Dax unor anumiţi prieteni — biotehi, cibertehi — şi ei mi-au făcut un animal al meu, obţinut din celule luate din Ingratitudine.

— Ce potrivit! Femeia zâmbi.

— Ciomag are aproape doi ani. A fost atât de folositor, încât mi s-a acordat o alocaţie de hrană pentru celelalte pisici. Şi m-a ajutat să nu-mi închei cariera politică.

— Nu mă îndoiesc. Am observat că nu pare stânjenit de gravitaţie.

— Nu. Zilele astea au avut nevoie de mine pe planetă, al naibii de mult, mai mult decât îmi place, iar Ciomag a mers cu mine. Pretutindeni.

Dax sâsâi iar şi scoase un sunet jos, răguşit, ameninţător. Se repezi spre Ciomag, apoi se dădu înapoi şi-şi scuipă dispreţul pentru cotoiul mai mare.

— Mai bine l-ai ţine lângă tine, Tuf, zise Tolly Mune.

— Felinele demonstrează uneori o înclinaţie biologică spre luptă, pentru a stabili o ierarhie. Un lucru deosebit de evident în cazul motanilor. Dax, ajutat şi instigat, fără îndoială, de capacităţile sale paranormale înnăscute, şi-a stabilit de mult supremaţia faţă de Haos şi de celelalte pisici ale mele. Probabil că acum îşi simte poziţia ameninţată. Nu aveţi motiv serios de îngrijorare, prim consilier Mune!

— Eram îngrijorată pentru Dax, spuse ea, în timp ce cotoiul negru se apropia, iar Ciomag, din poala ei, se uita la rivalul lui cu o plictiseală imensă.

— Nu vă înţeleg, îşi exprimă mirarea Tuf.

— Si Ciomag are capacităţi paranormale înnăscute. Plus alte câteva avantaje. Gheare implantate din duraliaj, ascuţite ca nişte afurisite de brice, vârâte în teci speciale. O plasă subcutanee, din zale de plastoţel nealogen, ceea ce face teribil de grea rănirea lui. Reflexe accelerate genetic, care-l fac de două ori mai iute şi mai îndemânatic decât o pisică normală. O rezistenţă foarte mare la durere. Nu vreau să fiu o grosolană amărâtă insistând, dar, dacă se ajunge la bătaie, Ciomag o să facă din Dax o mulţime de ghemuleţe de blană însângerată.

Haviland Tuf clipi, apoi îi lăsă volanul lui Tolly Mune.