George Martin: Regii nisipurilor

Simon Kress locuia singur într-un conac mare printre colinele aride şi stâncoase aflate la cincizeci de kilometri de oraş. Aşa că, atunci când afacerile îl chemau pe neaşteptate, n-avea vecini cărora să le ceară să vadă de animale în lipsa lui. Şoimul hoitar nu era o problemă; sălăşuia în foişorul nefolosit şi, oricum, se hrănea singur. Pe măcelar, Kress îl gonea pur şi simplu afară, lăsându-l să se descurce cum o şti; micul monstru vâna limacşi, păsări şi şobolani. Bazinul de peşti însă, plin cu piranha veritabili, de pe Pământ, reprezenta o dificultate. Kress sfârşea întotdeauna prin a arunca în uriaşul acvariu o pulpă mare de vită. La urma urmelor, dacă avea să fie reţinut mai mult decât se aştepta, piranha se puteau mânca între ei. O făcuseră şi-n alte dăţi. Era amuzant.

Din nefericire, de data aceasta fu reţinut mult mai multă vreme decât se aşteptase. Când, în sfârşit, se întoarse, toţi peştii erau morţi. La fel, şoimul hoitar. Măcelarul urcase în foişor şi-l mâncase. Simon Kress se indispuse.

A doua zi se urcă în aeroglisor şi plecă la Asgard. Situat la vreo două sute de kilometri de vila lui, Asgard era cel mai mare oraş de pe Baldur şi se mândrea şi cu cel mai vechi şi mai mare astroport. Lui Kress îi plăcea să-şi impresioneze prietenii cu animale neobişnuite, amuzante şi scumpe; Asgard era locul unde se puteau cumpăra asemenea animale.

De această dată însă nu prea avu noroc. La „Xenopets” era închis. L'Etherane, negustorul de animale mici, încercă să-i vâre pe gât alt şoim hoitar, iar „Ape stranii” nu oferea nimic mai exotic decât piranha, rechini luminoşi şi calmari-păianjen. Kress îi avusese pe toţi: voia ceva nou.

Către seară, se pomeni bătând bulevardul Curcubeului, în căutare de magazine pe care nu le vizitase niciodată. Aflată în plină zonă a astroportului, strada era înţesată cu firme de importatori. Marile corporaţii comerciale aveau vitrine lungi, impresionante, în care artefacte străine, rare şi costisitoare, erau etalate pe postamente din pâslă în spatele cărora draperii întunecate învăluiau în mister interioarele. Printre marile magazine se înghesuiau prăvălioare de vechituri, dughene murdare, expunând tot felul de antichităţi de pe tot felul de lumi. Kress le încercă şi pe unele şi pe celelalte, cu aceeaşi nemulţumire.

Apoi dădu peste o prăvălie aparte. Era foarte aproape de port. Kress nu mai fusese niciodată pe acolo. Magazinul ocupa o clădire modestă, cu un singur etaj, încadrată de un bar euforic şi un templu-lupanar al Comunităţii Surorilor Secrete. La acest capăt al bulevardului începeau localurile deocheate. Prăvălia era ceva cu totul ieşit din comun. Sărea în ochi.

Vitrina era învăluită în ceaţă; când vag roşie, când cenuşie aidoma ceţii adevărate, când sclipitoare şi aurie. Ceaţa se unduia şi se învolbura şi lumina difuz dinăuntru. În vitrină, Kress întrezări exponate — maşini, obiecte de artă, lucruri pe care nu le putea recunoaşte — dar nu apucă să le vadă bine pe nici unele. Aburul plutea senzual în jurul lor, dezvăluind mai întâi o frântură din ceva, apoi altceva, apoi ascunzînd totul. Iritant. În timp ce privea, ceaţa începu să formeze litere. Câte-un cuvânt, o dată. Kress stătu şi citi.

Literele pieriră. În negură, Kress zări ceva care se mişca. Asta-i fu suficient; asta, şi „formele de viaţă” din reclamă. Îşi azvârli peste umăr capa de promenadă şi intră în prăvălie.

Înăuntru, Kress se simţi dezorientat. Interiorul părea vast, mult mai spaţios decât ar fi lăsat să se creadă faţada relativ umilă. Încăperea era slab luminată, tăcută. Tavanul întruchipa un peisaj stelar, cu nebuloase spirale; era foarte negru şi veridic, foarte frumos. Tejghelele, toate, străluceau expuse. Pasajele dintre ele erau aşternute cu ceaţă. Pe alocuri pâcla se ridica până la genunchi, răsucindu-se în jurul picioarelor la fiecare pas.

— Vă pot ajuta cu ceva?

Femeia părea să fi răsărit din ceaţă, înaltă, slabă, palidă, purta o salopetă simplă, de culoare gri şi o bonetă mică, bizară, prinsă în creştetul capului.

— Eşti Wo sau Shade? întrebă Kress. Ori eşti vânzătoare?

— Jala Wo, la dispoziţia dumneavoastră, se prezentă femeia. Shade nu serveşte clienţii. Vânzători nu există.

— Aveţi un magazin destul de mare, spuse Kress. Ciudat că n-am auzit încă niciodată de voi.

— Aici, pe Baldur, magazinul nostru abia s-a deschis. Avem însă reprezentanţe pe multe alte lumi. Cu ce vă pot servi? Artă, cumva? Păreţi colecţionar. Avem câteva cristaluri de Nor T'alush, excepţionale.

— Nu. Am toate sculpturile în cristal care mă interesează. Am venit pentru un animal.

— O formă de viaţa?

— Da.

— De pe o altă lume?

— Bineînţeles.

— Avem un mim. De pe Cella. Un simian foarte inteligent. Nu numai că va învăţa să vorbească, dar până la urmă vă va imita vocea, inflecţiunile, gesturile, ba chiar şi expresiile feţei.

— Nostim, zise Kress. Şi banial. Nu mă interesează, Wo. Eu vreau ceva exotic. Neobişnuit. Şi nenostim. Detest animalele nostime. În momentul de faţă am un măcelar. Importat de pe Cotho, cu destulă cheltuială. Din când în când îl hrănesc cu câte-o porţie de pisoi proaspăt fătaţi. Asta-mi inspiră mie animalele nostime. Sper că m-am făcut înţeles, da?

Wo arboră un surâs enigmatic.

— Aţi avut vreodată un animal care să vă adore? întrebă.

Kress zâmbi.

— Oh, de câte ori! Dar nu pretind să fiu adorat, Wo. Doar amuzat.

— M-aţi înţeles greşit, spuse Wo, cu acelaşi surâs ciudat. Mă refeream la adoraţie în sensul idolatrizării, al venerării propriu-zise.

— Ce vrei să spui?

— Cred că am exact ce vă interesează. Veniţi după mine.

Îl conduse pe Kress printre tejghelele radiante, de-a lungul unul pasaj cufundat în ceaţă, sub falsul cer înstelat. Traversară un zid de pâclă, pătrunseră într-un alt sector al magazinului şi se opriră în faţa unui bazin mare, acoperit cu plastic. Un acvariu, gândi Kress.

Wo îi făcu un semn să se apropie.

Îi dădu ascultare şi văzu că se înşelase. Era un terariu. În interior, pe o suprafaţă de vreo doi metri pătraţi, se afla un deşert în miniatură. Nisip gălbui, bătând în roşcat sub o lumină roşiatică. Roci: bazalt, cuarţ, granit. În fiecare colţ al bazinului se înălţa un castel.

Kress clipi, privi mai atent şi se corectă: de fapt, se înălţau numai trei castele. Al patrulea stătea într-o rână — surpat, ruinat. Celelalte trei erau grosolane dar intacte, durate din piatră şi nisip. Pe parapetele lor şi pe sub porticurile rotunjite mişunau creaturi mărunte. Kress îşi lipi faţa de peretele din plastic.

— Insecte? întrebă.

— Nu, răspunse Wo. O formă de viaţă mult mai complexă. Şi mai inteligentă. Fiinţe cu un grad de isteţime considerabil superior celui al măcelarului dumneavoastră. Li se spune regi de nisip.

— Insecte, decretă Kress, retrăgându-se de lângă bazin. Nu-mi pasă cât sunt de complexe. (Se încruntă.) Şi, te rog, nu încerca să mă îmbrobodeşti vorbindu-mi despre inteligenţă. Vietăţile astea-s prea mici ca să posede altceva decât un creier foarte rudimentar.

— Inteligenţa lor este colectivă, spuse Wo. Au ceea ce se numeşte spirit de stup. De castel, în cazul de faţă. De fapt, în bazin nu sunt decât trei organisme. Al patrulea a murit. După cum puteţi observa, castelul său s-a prăbuşit.