George Martin: Regii nisipurilor

De ce-şi împodobeau castelele cu chipul lui?

— Pentru că de la mine vin toate lucrurile binecuvântate. Ce, nu ştiaţi asta?

Se vor mai bate?

— Fireşte. Dar nu astă-seară. Nici o grijă. O să mai fie petreceri.

Jad Rakkis, care era xenolog amator, începu să vorbească despre alte insecte sociale şi războaiele pe care te purtau.

— Regii de nisip sunt amuzanţi, dar nu-s mare lucru. Ar trebui să citiţi despre furnicile-soldaţi de pe Terra, de pildă.

— Regii de nisip nu sunt insecte, interveni pe neaşteptate Jala Wo, dar Jad se lansase în argumente şi ei nu-i dădu nimeni nici cea mai mică atenţie. Kress îi adresă un zâmbet şi ridică din umeri.

Malada Blane propuse ca la următoarea petrecere, când vor asista la un alt război, să facă pariuri. Ideea entuziasma pe toată lumea. Urmă o discuţie animată, cu privire la reguli şi şanse. Dezbaterile durară aproape o oră. În cele din urmă, rând pe rând, musafirii începură să-şi ia rămas bun.

Jala Wo plecă ultima.

— Ei, îi spuse Kress când rămaseră singuri, se pare că regii mei de nisip au succes.

— Arată bine, zise Wo. Sunt deja mai mari decât ai mei.

— Da, încuviinţă Kress. Cu excepţia portocaliilor.

— Am remarcat asta, replică Wo. Par mai puţin numeroşi, iar castelul lor e cam ponosit.

— Ce să-i faci, cineva trebuie să piară, declară Kress. Portocaliii au apărut cu întârziere şi au întârziat şi cu organizarea. Din cauza asta au avut de suferit.

— Scuzaţi-mă, spuse Wo, dar îmi permiteţi să vă întreb dacă daţi suficientă mâncare regilor dumneavoastră de nisip?

Kress dădu din umeri.

— Mai postesc şi ei din când în când. Le stimulează ferocitatea.

Wo se încruntă.

— N-are nici un rost să-i înfometaţi. Lăsaţi-i să se războiască la timpul lor, din motivele lor. Aşa le stă în fire şi veţi putea asista la conflicte de o subtilitate şi complexitate admirabile. Un război permanent, provocat de foame, este ceva primitiv şi degradant.

Simon Kress răspunse Jalei Wo:

— Te afli în casa mea, Wo, şi aici eu singur hotărăsc ce-i degradant. Am hrănit regii de nisip aşa cum m-ai sfătuit şi nu s-au luptat.

— Trebuie să aveţi răbdare.

— Nu, se împotrivi Kress. În definitiv, eu sunt stăpânul şi zeul lor. De ce să le aştept mobilurile? Nu se războiau cât voiam eu. Am corectat situaţia.

— Înţeleg, rosti Wo. O să discut problema cu Shade.

— Asta nu-i treaba dumitate, şi nici a lui, se răsti Kress.

— În cazul acesta nu-mi mai rămâne decât să vă spun noapte bună, răspunse cu resemnare Wo. Dar în pragul uşii, în timp ce-şi îmbrăca pelerina, îl ţintui cu o ultimă privire dezaprobatoare. Priviţi-vă chipurile domnule Kress, îl preveni ea. Priviţi-vă chipurile.

După plecarea ei, nedumerit, Kress se întoarse la bazin şi contemplă îndelung castelele. Chipurile sale erau la locul lor, ca şi înainte. Numai că… Înşfăcă ochelarii cu lupe şi-i puse pe ochi. Chiar şi aşa, era greu de desluşit. I se păru totuşi că expresia imaginilor sale era vag schimbată, că zâmbetul lui era puţin strâmb, conferind o notă de răutate. Dar era o schimbare abia perceptibilă, dacă era o schimbare. Până la urmă, Kress puse impresia pe seama autosugestiei şi hotărî să n-o invite pe Jala Wo la vreo altă serată.

În cursul următoarelor luni, Kress, şi cîţiva dintre preferaţii săi se întruniră săptămânal pentru a participa la ceea ce lui îi plăcea să numească „jocuri strategice”. Acum, când fascinaţia pe care o exercitaseră iniţial asupra lui regii de nisip se atenuase, Kress petrecea mai puţin timp în preajma bazinului şi mai mult pentru a se ocupa de afaceri şi de viaţa mondenă, dar tot mal găsea plăcere în a asista, împreună cu o mână de prieteni, la câte-un război, două. Îşi menţinea combatanţii în formă, printr-un regim situat la limita înfometării. Procedeul avu urmări grave pentru portocalii, care deveniră, în mod vizibil, mai piperniciţi, încât Kress începu să se întrebe dacă nu cumva burta lor decedase. Ceilalţi însă se descurcau binişor.

Uneori, noaptea, când avea insomnie, Kress se ducea cu o sticlă de vin în salonul cufundat în semiobscuritate, unde singura lumină era licărul roşu al deşertului în miniatură. Stătea ore întregi, bând şi privind de unul singur. Aproape întotdeauna avea loc câte-o bătălie pe undeva, iar când nu era nici una putea isca lesne prilejul, aruncând o fărâmă de mâncare.

La bătăliile săptămânale se apucaseră să parieze, aşa cum sugerase Malada Blane. Kress cîştigă o mulţime de bani mizînd pe albi, care deveniseră colonia cea mai puternică şi mai numeroasă, cu cel mai falnic castel din bazin. Într-una din zile, ridică puţin colţul capacului şi aruncă mâncarea în apropierea castelului alb — în loc să-i dea drumul, ca de obicei, pe câmpul de bătălie central — astfel încât ceilalţi regi de nisip, dacă voiau să obţină câteva fărâmituri, să fie nevoiţi a-i ataca pe albi în perimetrul propriei lor fortăreţe. Încercară. Albii se apărară admirabil. Kress cîştigă de la Jad Rakkis o sută de standarzi.

Dealtfel, Rakkis pierdea mult la regii de nisip, aproape în fiecare săptămână. Se considera specialist în materie, susţinând că-i studiase şi le analizase obiceiurile în perioada care urmase primei petreceri, dar când venea momentul să-şi plaseze mizele n-avea noroc. Kress bănuia că pretenţiile lui Jad nu erau decât lăudăroşenie şi ifose. Într-un moment de trândavă curiozitate încercase şi el să studieze puţin regii de nisip, conectându-şi terminalul la bibliotecă, pentru a afla de pe ce lume erau originare vietăţile sale. Dar nu figurau nicăieri. Intenţiona să ia legătura cu Wo şi s-o întrebe pe ea, însă îl preocupau alte lucruri, mai importante, şi problema îi scăpa mereu din vedere.

În cele din urmă, după o lună în care pierderile sale se ridicaseră la peste o mie de standarzi, Jad Rakkis îşi făcu apariţia la jocurile strategice, cu o cutie de plastic sub braţ. Înăuntru se afla un fel de păianjen acoperit cu perişori aurii.

— Un păianjen de nisip, anunţă Rakkis. De pe Cathaday. L-am cumpărat azi după amiază de la t'Etherane. De obicei li se extrag pungile cu venin, dar ăsta-i întreg. Eşti dispus, Simon? Vreau să-mi recâştig banii. Pariez o mie de standarzi: păianjenul de nisip contra regilor de nisip.

Kress examina insecta din interiorul închisorii de plastic. Regii lui de nisip crescuseră mult — se făcuseră de două ori mai mari decât al lui Wo, aşa cum prezisese chiar ea — dar pe lângă lighioana din cutie nu erau decât nişte pitici. Păianjenul era veninos, iar ei, nu. În schimb, erau teribil de mulţi. Şi-apoi, oricum, în ultima vreme, războaiele regilor de nisip începuseră să devină plictisitoare.

— S-a făcut, răspunse el. Jad, eşti un fraier. Regii de nisip vor copleşi cu numărul lor scârboşenia asta a ta, până-şi va da duhul.

— Fraier eşti tu, Simon, replică surâzător Rakkis. Păianjenul de nisip cathadayan se hrăneşte în mod obişnuit cu vietăţi de subsol care se aciuiesc prin văgăuni şi crevase, şi… Mă rog, o să vezi tu… Va pătrunde direct în castele şi va mânca burţile.

Kress se încruntă, în hohotele de râs ale celorlalţi. La asta nu se gândise.

— Dă-i drumul, rosti iritat şi se duse să-şi mai toarne în pahar.

Păianjenul era prea mare pentru a fi introdus în mod convenabil prin dispozitivul pentru mâncare. Doi dintre cei de faţă îl ajutară pe Rakkis să salte uşor capacul bazinului, iar Malada Blane îi dădu cutia. Rakkis scutură insecta afară. Păianjenul ateriză uşor pe o dună miniaturală din faţa castelului roşu şi preţ de-o clipă rămase dezorientat, mişcându-şi maxilarele, zvâcnind ameninţător din picioare.