George Martin - Peregrinările lui Tuf

CATALOGUL ŞASE

INFORMAŢIA NUMĂRUL 37433-800912-5442894 CENTRUL SHANDELLOR PENTRU PROGRESUL CULTURII SI CUNOAŞTERII DEPARTAMENTUL XENOANTROPOLOGIE

descrierea informaţiei: codificare de voce pe cristal

informaţie găsită la: H’ro Brana (coordonate SQ19, V7715, I21)

tentativă de datare: înregistrată cu aproximativ 276 ani standard în urmă selectabilă după criteriile:

rase de sclavi, Hrangan

legende şi mituri, Hruun

medicină,

boală, neidentificată

baze comerciale, abandonate

Alo? Alo?

Da. Văd că funcţionează. Bine.

Sunt Rarik Hortvenzy, agent comercial începător, şi lansez un avertisment pentru oricine îmi va găsi mesajul.

Acum se lasă înserarea, ultima pentru mine. Soarele s-a cufundat dincolo de culmile dinspre vest, pătând solul cu sânge, iar crepusculul îşi croieşte, inexorabil, drum spre mine. Stelele apar una câte una, dar singura dintre ele care contează arde noapte şi zi, zi şi noapte. E mereu cu mine, cel mai strălucitor lucru de pe cer, în afară de soare. E steaua molimei.

În ziua aceasta, am înmormântat-o pe Janeel. Cu mâinile mele am înmormântat-o, săpând în solul tare, stâncos, din zori şi până spre sfârşitul după-amiezii. Până când mâinile m-au ars de durere. După ce mi-am terminat chinul, după ce ultima lopată din praful ăsta străin, scârbos, a fost aruncată peste capul moartei, după ce ultima piatră a fost aşezată pe movilă, m-am ridicat şi am scuipat pe mormânt.

Totul a fost din vina ei. I-am spus asta, nu doar o dată, ci de multe ori, în timp ce zăcea pe moarte. Iar când sfârşitul a fost aproape, şi-a recunoscut vinovăţia, în cele din urmă. A fost vina ei că am venit aici. A fost vina ei că n-am plecat când puteam s-o facem. A fost vina ei că a murit — da, nu-i nici o îndoială — şi-i vina ei că eu voi putrezi neînmormântat, atunci când îmi va veni timpul, iar carnea mea va deveni ospăţ pentru fiarele întunericului, pentru zburătorii şi vânătorii-nopţii cu care speraserăm, cândva, să facem negoţ.

Steaua molimei clipeşte doar un pic, aruncând asupra solului o lumină strălucitoare, limpede. Asta nu-i bine. I-am spus lui Janeel, odată: o stea a molimei ar trebui să fie roşie. Ar trebui să arate ursuză, să se înfăşoare într-o sclipire stacojie, să şoptească în noapte sugestii de foc şi sânge. Puritatea asta albă, limpede, ce legătură are cu molima? Aşa fusese şi în primele zile, când nava pe care o închiriaserăm abia ne lăsase la sol, pentru a ne deschide mândrul complex comercial, ne lăsase la sol şi apoi plecase. Pe atunci, steaua molimei era doar una dintre cele cincizeci de stele de primă mărime pe cerul acesta străin, fiind greu de observat. Pe vremea aceea râdeam de ea, de superstiţiile primitivilor, de brutele acelea înapoiate care-şi închipuiau că boala vine din cer.

Mai târziu, însă, steaua molimei a început să se schimbe. Noapte după noapte, ardea mai puternic, până când a devenit vizibilă chiar şi în timpul zilei. Dar, cu mult înainte de asta, epidemia se dezlănţuise…

Zburătorii se rotesc pe cerul ce se întunecă. Planoare, asta sunt. De departe, au o anumită frumuseţe. Trezesc în mintea mea amintirea pescăruşilor-umbră din locul meu natal, Budakhar, de lângă marea plină de viaţă, de pe planeta Razyar. Dar aici nu-i nici o mare, ci doar munţi, dealuri şi pustietate uscată, iar eu ştiu că zburătorii ăştia n-arată deloc frumos când îi vezi de aproape. Fiinţe slăbănoage şi teribile, asta sunt, având înălţimea doar jumătate din cea a unui om, cu piele parcă tăbăcită, întinsă puternic peste oasele lor ciudate, goale pe dinăuntru. Aripile lor sunt uscate şi tari, ca membrana unei tobe, pintenii lor — ascuţiţi precum pumnalele, iar sub creasta mare, osoasă, care atârnă ca o lamă îndoită de pe craniile lor înguste, au ochi de-un roşu hidos.

Janeel spunea că sunt inteligenţi. Că au un limbaj, aşa zicea. Le-am auzit vocile, voci tăioase, stridente, care-ţi răneau nervii. N-am învăţat niciodată să le vorbesc limba. Nici Janeel. Inteligenţi, zicea ea. Putem să facem negoţ cu ei. Ha, ha! N-aveau nevoie nici de noi, nici de mărfurile noastre. Ştiau destul cât să fure, asta da, şi aici se termina inteligenţa lor. Dar noi şi ei aveam ceva în comun: moartea.

Zburătorii mureau. Vânătorii-nopţii, cu membrele lor masive, răsucite, şi mâini cu două degete noduroase, cu ochi care ardeau ca nişte tăciuni într-un foc gata să se stingă, în craniile lor bombate, mureau şi ei, ha, ha! Aveau o putere înspăimântătoare, iar ochii aceia mari, bizari, puteau vedea p/in beznă, când norii de furtună acopereau chiar şi steaua molimei. În peşterile lor, vânătorii şopteau despre Minţile măreţe, stăpânii pe care-i slujiseră odată, cei care aveau să se întoarcă iar cândva, pentru a-i chema să pornească din nou la război. Dar Minţile nu veneau, iar vânătorii-nopţii mureau — la fel ca şi zburătorii, la fel ca şi cei din rase mai ascunse, ale căror trupuri le-am găsit pe dealurile de cremene, la fel ca şi animalele fără minte, la fel ca şi ierburile şi copacii, la fel ca Janeel şi ca mine.

Janeel îmi spusese că, pentru noi, aceasta va fi o planetă a aurului şi pietrelor preţioase. E o planetă a morţii. H’ro Brana e numele din hărţile ei străvechi. Eu nu-i voi spune astfel. Ea ştia numele tuturor popoarelor de acolo. Îmi amintesc doar unul: Hruun. Acesta-i adevăratul nume al vânătorilor-nopţii. O rasă de sclavi, zicea ea, a hranganilor, marele duşman, acum dispărut, învins în urmă cu o mie de ani, care-şi abandonase sclavii în timpul îndelungatei prăbuşiri. Era o colonie uitată — zicea ea — o mână de făpturi inteligente, dornice de comerţ. Ea ştia atât de multe, iar eu atât de puţin, dar acum eu am îngropat-o şi am scuipat pe mormântul ei, şi cunosc adevărul despre aceştia. Dacă erau sclavi, atunci fuseseră sclavi răi, pentru că stăpânii lor îi aşezaseră într-un iad, sub lumina plină de cruzime a stelei molimei.

Ultima navă de aprovizionare a venit acum o jumătate de an. Am fi putut pleca. Epidemia deja începuse. Zburătorii se târau pe vârfurile munţilor, prăvălindu-se apoi de pe culmi. I-am găsit cu pielea inflamată, din care se scurgea lichid, şi având crăpături mari în membrana tăbăcită a aripilor. Vânătorii-nopţii veneau la noi acoperiţi de abcese vinete şi cumpărau umbrele în număr mare, să-i apere de razele stelei molimei. Când nava asolizase, am fi putut pleca. Dar Janeel a zis să stăm. Avea nume pentru bolile care omorau zburătorii şi vânătorii-nopţii. Avea nume pentru medicamentele care puteau vindeca acea epidemie. A numi un lucru înseamnă a-l înţelege, aşa gândea ea. Am fi putut deveni lecuitori, am fi putut să le câştigăm încrederea lor de brute, iar averea noastră ar fi fost ca şi făcută. A cumpărat toate medicamentele pe care le adusese nava şi a comandat altele. Apoi am început să tratăm molimele pe care le numise.

Când a apărut următoarea boală, a găsit nume şi pentru aceea. Şi pentru următoarea, şi pentru următoarea, şi pentru următoarea… Dar bolile au depăşit puterea ei de a le număra. La început i s-au terminat medicamentele, curând după aceea şi numele, iar în zorii acestei zile i-am săpat mormântul. Fusese o femeie zveltă, activă, dar, murind, devenise foarte ţeapănă, iar membrele i se umflaseră de ajunseseră de două ori cât era normal. A trebuit să sap o groapă mare, ca să încapă cadavrul rigid, umflat. Am numit chestia care o ucisese ciuma lui Janeel. I-am dat un nume. Nu mă pricep la nume. Boala mea este diferită de a ei şi n-are nume. Când mă mişc, o flacără vie aleargă prin oasele mele. Pielea mi-a devenit cenuşie şi sfărâmicioasă. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, găsesc cearşafurile acoperite cu bucăţi din carnea mea, căzute de pe oase, şi pătate cu sângele scurs din locurile umede, cu carne vie, de dedesubt.