George Martin - Peregrinările lui Tuf

— O insinuare chiar afurisită! se răsti Tolly Mune. Viaţa este sacră pentru s’uthlamezi!

— Într-adevăr. Dar, fiind un cinic, nu mă pot împiedica să cred că, până la urmă, s’uthlamezii vor decide că unele vieţi sunt mai sacre decât altele.

— Mă cunoşti destul de bine, Tuf! spuse femeia pe un ton rece, decis. N-aş permite aşa ceva.

— Iar dacă un asemenea plan s-ar pune în aplicare cu toată împotrivirea dumneavoastră, sunt convins că scrisoarea dumneavoastră de demisie va fi redactată în termeni foarte duri, zise calm Tuf. Găsesc acest lucru insuficient de liniştitor şi am o bănuială, da, o bănuială, că în această privinţă aliaţii împărtăşesc temerile mele.

Tolly Mune îl scărpină pe Ciomag sub bărbie. Cotoiul începu să mârâie profund din gât. Amândoi se uitară la Tuf.

— Tuf, zise ea, în joc sunt milioane de vieţi. Poate miliarde. Pot să-ţi arăt lucruri de care să ţi se încreţească părul. Dacă ai avea vreun fir de păr amărât…

— Întrucât n-am, este vorba, evident, de o metaforă.

— Dacă eşti de acord să vii cu naveta în Casa Păianjenului, putem lua ascensorul până pe suprafaţa planetei…

— Nici nu mă gândesc. Mi se pare evident neînţelept să las Arca singură, neapărată, având în vedere climatul de beligeranţă şi neîncredere care clocoteşte acum pe S’uthlam. Mai mult, deşi aţi putea să mă consideraţi capricios şi încrezut, am descoperit, cu trecerea anilor, că am pierdut şi micul grad de toleranţă pe care-l aveam cândva pentru mulţimi îngrămădite, gălăgie, priviri neruşinate, mâini nedorite şi porţii mici de mâncare fără gust. Din câte îmi amintesc, acestea sunt principalele delicii ce pot fi găsite pe suprafaţa S’uthlam-ului.

— Nu vreau să te ameninţ, Tuf…

— Dar sunteţi pe cale s-o faceţi.

— Mi-e teamă că nu ţi se va permite să părăseşti sistemul solar. Nu încerca să mă amăgeşti, cum ai făcut cu Ober. Afacerea cu bomba e o scorneală. Ştim amândoi asta.

— Mi-aţi descoperit înşelăciunea, zise Tuf, cu voce inexpresivă. Ciomag sâsâi la el.

Tolly Mune se uită, uimită, la cotoiul cel mare.

— Nu-i adevărat? întrebă ea, îngrozită. Oh, drace!

Tuf se angajă într-o luptă tăcută, a privirilor, cu felina argintie-cenuşie. Nici unul dintre ei nu clipi.

— Nu contează! Eşti aici, şi aici o să rămâi! Resemnează-te! Noile noastre nave pot să te distrugă şi o vor face dacă încerci s-o ştergi!

— Într-adevăr. Iar eu, din partea mea, voi distruge biblioteca de celule, dacă veţi încerca să abordaţi Arca. Se pare că am ajuns la o poziţie de pat. Din fericire, nu va fi de durată. S’uthlam-ul n-a dispărut din gândurile mele cât timp am călătorit de colo-colo prin spaţiul înstelat şi în perioadele în care n-am fost angajat profesional. Am efectuat cercetări metodice pentru a descoperi o soluţionare adevărată, corectă şi permanentă a dificultăţilor dumneavoastră. Ciomag se aşeză şi începu să toarcă.

— Oare? întrebă, neconvinsă, Tolly Mune.

— De două ori au apelat s’uthlamezii la mine, cerând o salvare miraculoasă, graţie căreia să evite consecinţele propriei lor nebunii reproductive şi ale rigidităţii credinţei lor religioase. De două ori am fost chemat să înmulţesc pâinile şi peştii. Dar mi-a trecut prin minte, în timp ce mă cufundam în studiul acelei cărţi ce este principalul depozitar al miturilor antice, din care a fost extrasă anecdota respectivă, că mi s-a cerut să fac un miracol greşit. O simplă înmulţire reprezintă o replică inadecvată la o continuă progresie geometrică, iar pâinile, ca şi peştii, oricât ar fi de multe şi gustoase, trebuie să fie considerate, la o analiză finală, drept insuficiente nevoilor dumneavoastră.

— Despre ce naiba vorbeşti? întrebă Tolly Mune.

— De data asta, vă voi oferi răspunsul permanent.

— Care?

— Mana, spuse Tuf.

— Mana?

— O hrană cu adevărat miraculoasă. Detaliile nu vă privesc. Le voi revela la momentul potrivit.

Primul consilier şi pisica ei se uitară bănuitor la el.

— La momentul potrivit? Şi când va fi amărâtul ăla de moment potrivit?

— Când vor fi îndeplinite condiţiile mele, răspunse Tuf.

— Ce condiţii?

— În primul rând, întrucât perspectiva de a-mi trăi restul vieţii pe o orbită în jurul S’uthlam-ului mi se pare respingătoare, va trebui să fiţi de acord că sunt liber să plec după ce lucrarea mea aici va fi îndeplinită.

— Nu pot fi de acord cu asta, spuse Tolly Mune. Chiar dacă aş fi, Înaltul Consiliu va vota schimbarea mea din funcţie într-o amărâtă de secundă.

— În al doilea rând, continuă Tuf, războiul trebuie să înceteze. Mă tem că nu voi fi în stare să mă concentrez cum se cuvine asupra muncii mele când e posibil ca, în orice moment, să izbucnească în jurul meu o bătălie spaţială importantă. Mă distrag uşor de la treabă navele care explodează, pânzele de raze laser, gemetele muribunzilor. Mai mult, nu văd rostul depunerii de mari eforturi pentru a echilibra ecologia s’uthlameză, a o face funcţională încă o dată, când flotele aliate ameninţă să arunce bombe cu plasmă peste munca mea, deci şi peste micile mele realizări.

— Aş pune capăt războiului ăsta dacă aş putea, dar e al naibii de greu, Tuf! Mi-e teamă că ne ceri imposibilul.

— Dacă nu o pace permanentă, măcar o măruntă încetare a ostilităţilor. Puteţi trimite o ambasadă la forţele aliate şi să solicitaţi un scurt armistiţiu.

— Ar fi posibil, zise gânditoare Tolly Mune. De ce? — Ciomag mieună, stânjenit. — Plănuieşti ceva, fir-ar să fie!

— Salvarea dumneavoastră, recunoscu Tuf. Iertaţi-mă că îndrăznesc să mă amestec în înţeleptele dumneavoastră strădanii de a încuraja mutaţii prin intermediul radioactivităţii.

— Ne apărăm! Noi n-am dorit acest război!

— Excelent. În acest caz, o scurtă întrerupere nu va reprezenta un inconvenient exagerat.

— Aliaţii nu vor accepta. Nici Înaltul Consiliu, de altfel.

— Regretabil. Poate ar trebui să lăsăm S’uthlam-ului un timp de gândire. Probabil că, peste doisprezece ani, s’uthlamezii supravieţuitori vor avea o atitudine mai flexibilă.

Tolly Mune se întinse şi-l scărpină pe Ciomag după ureche. Ciomag se uită la Tuf, iar după un minut scoase un sunet scurt, ciudat, piţigăiat. Când primul consilier se ridică brusc, uriaşa pisică argintie-cenuşie sări sprintenă din poala ei.

— Ai câştigat, Tuf, zise femeia. Condu-mă la o instalaţie de comunicaţii, ca să transmit chestia asta afurisită. Tu eşti pregătit să aştepţi o veşnicie, eu nu. Mor oameni în fiecare clipă pe care o irosim.

Vocea ei era aspră, dar, în sine, Tolly Mune simţea, după luni de zile, cum în neliniştea sa pătrundea speranţa. Probabil că Tuf putea să pună capăt războiului şi să rezolve criza. Poate că exista cu adevărat o şansă. Dar nu lăsă nici o urmă din aceste gânduri să răzbată în glasul ei.

— Să nu crezi că scapi de noi cu vreun caraghioslâc! îl avertiză ea.

— Vai, umorul n-a fost niciodată punctul meu forte!

— Ţine minte că-l am pe Ciomag! Dax e prea fantezist şi prea intimidat ca să-ţi fie de folos, iar cotoiul meu îmi va comunica imediat dacă ai intenţia să ne trădezi!

— Întotdeauna, intenţiile mele cele mai bune au fost primite cu suspiciune.

— Ciomag şi cu mine vom fi umbrele tale amărâte. Nu voi părăsi nava până lucrurile nu vor fi încheiate. Am de gând să supraveghez serios tot ce vei face.