George Martin: Peregrinările lui Tuf

Miorlăitul subit al felinei o făcu să se retragă, izbindu-se de pieptul blindat al ciborgului. Zăpăcită, Tolly Mune înghenunche şi întinse mâna, pipăind, ţinându-l cu dificultate pe Ciomag în leagănul celuilalt braţ. Degetele simţiră blană moale. Pisica se frecă de ea cu frenezie, torcând puternic. Tolly reuşise să-şi facă o impresie despre silueta de la picioarele ei — ceva mic, cu păr scurt, puţin mai mare decât un pisoi. Animalul se răsturnă cu labele în sus, dornic să fie scărpinat pe burtă. Ambasadoarea din Jazbot aproape că se împiedică de Tolly, care rămăsese îngenuncheată. Apoi, deodată, Ciomag sări din braţele ei şi începu să miroasă pisica ivită din senin. Aceasta îi întoarse favoarea imediat, după care se răsuci şi dispăru în întuneric. Ciomag ezită, mieună şi ţâşni după ea.

— Fir-ar să fie! răcni Tolly Mune. Ciomag, mişcă-ţi curul amărât înapoi!

Vocea ei stârnea ecouri, dar cotoiul nu se întoarse. Restul grupului se depărtase. Tolly înjură şi se grăbi să-l ajungă.

În faţă, se ivi o insulă de lumină. Când ajunse, ceilalţi stăteau pe scaunele înşirate pe latura unei mese lungi, din metal. Haviland Tuf, pe glisorul lui ca un tron, se afla de cealaltă parte a mesei, cu figura inexpresivă şi mâinile încrucişate pe burtă.

Dax se plimba de colo-colo pe umerii lui, torcând.

Tolly Mune se opri, privi şi înjură.

— Lua-te-ar dracu’! îi spuse ea lui Tuf, apoi se întoarse şi strigă cât o ţineau plămânii: Ciomag!

Ecoul părea înfăşurat în cârpe groase, fiind ciudat de neclar.

— Ciomag! Nimic.

— Sper că n-am bătut atât drum doar ca s-o ascultăm pe primul consilier al S’uthlam-ului chemând animale, zise trimisul de pe Skrymir.

— Nu, într-adevăr, răspunse Tuf. Prim consilier Mune, fiţi amabilă şi aşezaţi-vă, ca să putem începe.

Femeia se încruntă, apoi se aşeză pe singurul scaun liber.

— Unde naiba e Ciomag?

— Nu pot emite vreo opinie în această privinţă, răspunse sec Tuf. La urma urmei, e pisica dumneavoastră.

— A fugit după una de-a ta! se răsti Tolly Mune.

— Într-adevăr? Interesant. Am o tânăra femelă care în acest moment e în călduri. Poate că acest lucru explică acţiunea lui. Nu mă îndoiesc că-i în siguranţă, prim consilier Mune.

— Am nevoie de el la conferinţa asta amărâtă!

— Din păcate, Arca e o navă mare, iar animalele se pot afla în o sută de locuri. În orice caz, amestecul în relaţiile lor sexuale ar fi, după standardele s’uthlameze, teribil de anti-viaţă. Aş ezita să săvârşesc un asemenea viol al moravurilor culturale locale. Mai mult, m-aţi stresat repetând că timpul e esenţial atunci când sunt în joc atât de multe vieţi omeneşti. De aceea, cred că-i mai bine să începem cu graba cuvenită.

Tuf mişcă uşor mâna şi atinse o tastă. O secţiune a mesei lungi dispăru. După o clipă, în locul ei răsări o plantă. Chiar în faţa lui Tolly Mune.

— Priviţi! spuse Tuf. Mana!

Creştea într-un ghiveci scund, lat. Un mănunchi de viţe verzui, înalte de aproape un metru, un nod gordian viu, cu cârcei care se întindeau în toate părţile, împletindu-se între ei, atârnând peste marginea vasului. Peste toată lungimea viţelor creşteau mănunchiuri dese de frunze, mici cât unghia, cu suprafaţa verde, cerată, străpunsă de ornamente delicate de vine negre. Tolly Mune se întinse şi atinse frunza cea mai apropiată. Descoperi că partea de dedesubt a acesteia era acoperită de o pulbere fină, care-i rămăsese pe vârful degetelor. Între mănunchiurile de frunze, viţele ramificate erau pline de bube umflate, albe, cele din partea centrală a lăstarilor părând mai mari şi arătând ca şi cum ar fi fost pline cu puroi. Femeia văzu o umflătură, pe jumătate ascunsă de stratul de frunze, care crescuse mare cât pumnul unui om.

— O buruiană urâtă, îşi exprimă părerea Ratch Norren.

— Nu reuşesc să înţeleg de ce-a fost necesar să încheiem un armistiţiu şi să călătorim atât. Doar ca să ne uităm la o monstruozitate putredă de seră? întrebă bărbatul din Skrymir.

— Triunicul Azur e nerăbdător, şopti trimisul de acolo.

— Există un amărât de motiv în toată nebunia asta, îi zise Tolly Mune lui Tuf. Spune-I. Mana. Ce-i cu ea?

— Va hrăni s’uthlamezii, afirmă Tuf, iar Dax începu să toarcă.

— Câte zile? se interesă femeia de pe Planeta lui Henry, cu o voce dulce, plină de sarcasm.

— Prim consilier, dacă veţi fi atât de amabilă să rupeţi una dintre proeminenţele mai mari, veţi găsi carnea delicios de suculentă şi foarte hrănitoare.

Tolly Mune se aplecă, strâmbându-se. Strânse degetele în jurul celui mai mare fruct. Părea moale, cărnos, când îl atinse. Trase, iar fructul se desprinse uşor de pe viţă. Îl despică între degete. Miezul se rupse ca pâinea proaspătă. In adâncul lui, se afla un sac cu un lichid negru, vâscos, care curgea cu o încetineală seducătoare. Un miros minunat îi umplu nările, iar Tolly începu să saliveze. Ezită un moment, dar aroma era prea plăcută. Luă iute o înghiţitură. Mestecă, muşcă din nou, apoi încă o dată… Termină fructul din patru îmbucături, apoi linse ce i se lipise de degete.

— Pâine de lapte şi miere, zise ea. Amuzant şi gustos.

— Gustul nu se va reduce, anunţă Tuf. Secreţiile din miezul umflăturii sunt un narcotic slab. Aroma distinctă şi subtilă, specifică fiecărui exemplar de mana, rezultă din compoziţia chimică a solului în care e înrădăcinată planta şi de moştenirea ei genetică. Arealul de gusturi este destul de întins şi poate fi extins prin hibridare.

— Stai! strigă Ratch Norren, ciupindu-se de obraz şi încruntându-se. Aşadar, afurisitul ăla de fruct pâine-cu-miere are gust bun, da, da… Şi ce-i cu asta? Deci suthii vor avea ceva gustos de ronţăit după ce vor fi făcut mai mulţi suthi mititei. O trataţie gustoasă care să le aline plictiseala cuceririi planetei Vandeen şi înmulţirii pe tot cuprinsul ei. Scuzaţi, oameni buni, dar Ratch n-are chef să aplaude aşa ceva!

— E grosolan, dar are dreptate, mormăi Tolly Mune încruntându-se. Ne-ai mai dat plante miraculoase, Tuf. Omnigrăunţele, dacă-ţi aminteşti. Eşarfa neptuniană. Păstăile-tricotate. Se deosebeşte mana de ele?

— În multe privinţe, răspunse Haviland Tuf. La început, eforturile mele fuseseră îndreptate spre a face ecologia dumneavoastră mai eficientă, spre creşterea conţinutului caloric obţinut de pe suprafeţele finite destinate pe S’uthlam agriculturii, spre a obţine mai mult din mai puţin. Şi aşa a fost. Din nefericire, n-am ţinut seama în mod adecvat de perversitatea speciei umane. După cum aţi declarat chiar dumneavoastră, lanţul alimentar s’uthlamez e departe de eficienţa optimă. Deşi aveţi animale-de-came pentru producerea proteinelor, persistaţi în creşterea şi hrănirea turmelor de animale risipitoare, pur şi simplu pentru că unii dintre bogătaşii carnivori preferă gustul acelei cărni feliilor din animalul-de-carne. Tot aşa, continuaţi să cultivaţi omnigrăunţe şi nanogrâu, pentru savoare şi varietate culinară, deşi păstăile-tricotate v-ar aduce mai multe calorii pe metru pătrat. Pe scurt, s’uthlamezii persistă să prefere hedonismul în locul raţiunii. Aşa să fie. Proprietăţile atrăgătoare şi savoarea manei sunt unice. O dată ce s’uthlamezii vor mânca din ea, nu vor exista reproşuri privitoare la gust.

— Poate, zise Tolly Mune neîncrezătoare, dar…

— În al doilea rând, continuă Tuf, mana creşte repede. Dificultăţile extreme cer soluţii extreme. Mana reprezintă o asemenea soluţie. Este un hibrid artificial, o creaţie genetică obţinută prin împletirea de fâşii de ADN din zece plante, printre strămoşii ei naturali aflându-se tufişul de pâine de pe Hafeer, buruiana-insinuantă-de-noapte de pe Noctos, sacii-de-zahăr de pe Gulliver şi o varietate specială de kudzu, chiar de pe Vechiul Pământ. Veţi descoperi că-i rezistentă, că se răspândeşte repede, că are nevoie de puţină îngrijire şi-i capabilă să transforme un ecosistem cu o viteză uimitoare.