George Martin - Peregrinările lui Tuf

— Într-adevăr…

— Ţine minte câteva afurisite de lucruri. Acum, eu sunt prim consilier. Nu Josen Rael. Nu Cregor Blaxon. Eu. Când eram comandant de port, mi se spunea Văduva de Oţel. Poţi să pierzi o oră, două, imaginându-ţi cum m-am ales cu numele ăsta amărât.

— Aşa voi face, spuse Tuf ridicându-se. Mai există ceva ce doriţi să-mi reamintiţi, doamnă?

— Un singur lucru. O scenă din videospectacolul Tuf şi Mune.

— M-am străduit sârguincios să elimin acea nefericită ficţiune din memoria mea. Ce anume din ea voiţi să mă obligaţi să-mi reamintesc?

— Scena în care pisica sfâşie individul de la securitate, zise Tolly Mune cu un zâmbet scurt, dulce.

Ciomag se frecă de genunchiul ei, îşi întoarse privirea fumurie spre Tuf şi mârâi din străfundul trupului său masiv.

Au fost necesare aproape zece zile pentru a pregăti armistiţiul şi alte trei pentru ca ambasadorii aliaţi să ajungă pe S’uthlam. Tolly Mune petrecu acest răstimp hoinărind prin Arcă, la doi paşi şi jumătate în urma lui Tuf, interesându-se de tot ce făcea acesta, privind peste umărul lui când lucra la consolă, călătorind alături de el când îşi făcea rondurile la bazinele de donare, ajutându-l să-şi hrănească pisicile (şi ţinându-l pe ostilul Dax departe de Ciomag). Tuf nu încercase să facă nimic ce ar fi putut să dea de bănuit.

Primea zilnic zeci de apeluri. Îşi instală un birou în camera de comunicaţii, astfel încât să nu fie niciodată departe de Tuf, şi rezolvă acolo problemele care nu puteau să aştepte.

Sute de apeluri soseau zilnic pentru Haviland Tuf, dar acesta instruise calculatorul să le refuze pe toate.

Apoi, veni ziua în care trimişii ieşiră din naveta diplomatică lungă, luxoasă, şi rămaseră locului privind puntea de acostare a Arcei şi flota de nave abandonate. Un grup plin de culoare şi diversitate. O femeie de pe Jazbo avea păr albastru-negru, lung până la mijloc, sclipind din cauza unor uleiuri fosforescente parfumate. Buzele îi erau acoperite de cicatricele complicate ale rangului. Skrymir trimisese un bărbat îndesat, cu figură roşie, pătrată, şi păr de culoarea gheţii de munte. Avea ochi de-un albastru cristalin, care se asortau cu nuanţa cămăşii sale din solzi de metal. Reprezentantul Triunicului Azur se mişca într-o ceaţă de proiecţii holografice — o siluetă vagă, fragmentată, schimbătoare, ce vorbea într-o şoaptă plină de ecouri. Ambasadorul ciborg de pe Roggandor era tot atât de lat pe cât de înalt, făcut din părţi egale de duraliaj inoxidabil, plastoţel întunecat şi came pestriţă, roşie-neagră. O femeie zveltă, delicată, în mătăsuri pastel transparente, reprezenta Planeta lui Henry. Avea trup adolescentin, băieţesc, şi ochi stacojii, fără vârstă. Grupul aliaţilor era condus de un bărbat de pe Vandeen, un individ solid, dolofan, îmbrăcat luxos. Părul lung îi cădea pe umeri, împletit în codiţe subţiri, delicate.

Haviland Tuf, care conducea un vehicul segmentat, ce aluneca pe punte ca un şarpe cu roţi, opri exact în faţa ambasadorilor. Vandeenul păşi în faţă zâmbind, ridică mâna şi-şi ciupi obrazul foarte puternic, apoi făcu o plecăciune.

— Ţi-aş fi întins mâna, dar ţin minte ce opinie ai despre acest obicei, zise el. Îţi aminteşti de mine, muscă?

Haviland Tuf clipi.

— Am o amintire vagă despre o întâlnire într-un tren ce ducea spre suprafaţa S’uthlam-ului, cu vreo zece ani în urmă…

— Ratch Norren, îi împrospătă memoria bărbatul. Nu-s ceea ce se numeşte un diplomat de carieră, dar Consiliul de Coordonatori şi-a închipuit că trebuie să trimită pe cineva care te-a întâlnit şi care-i cunoaşte pe suthi.

— Asta-i un termen ofensator, Norren, zise tăios Tolly Mune. — Iar voi sunteţi o şleahtă în ofensivă! replică Ratch Norren.

— Şi periculoşi, şopti trimisul de pe Triunicul Azur, din centrul ceţii iui holografice.

— Voi sunteţi agresorii amărâţi…, începu Tolly Mune.

— Agresiune defensivă! tună ciborgul de pe Roggandor.

— Ne-am amintit de ultimul război, spuse cea de pe Jazbot. De data asta, am refuzat să aşteptăm până în clipa în care expansioniştii voştri blestemaţi se vor ridica şi vor încerca din nou să colonizeze planetele noastre.

— Nu avem asemenea planuri! ripostă Tolly Mune.

— Tu nu, păienjenico, interveni Ratch Norren. Dar priveşte-mă în aparatele mele optice şi spune-mi că expansioniştii nu visează să se înmulţească pe Vandeen!

— Şi pe Skrymir!

— Roggandor nu doreşte nici o bucată din reziduurile voastre de rebuturi umane!

— N-o să cuceriţi niciodată Triunicul Azur!

— Cine dracu’ ar vrea amărâtul de Triunic Azur? se răsti Tolly Mune, iar Ciomag toarse, aprobator.

— Această imagine a funcţionării interne a înaltei diplomaţii interstelare m-a elucidat pe deplin, anunţă Haviland Tuf. Dar am impresia că ne aşteaptă treburi mult mai presante. Dacă trimişii au amabilitatea să fie atât de cooperanţi şi să urce la bordul vehiculului meu, putem merge spre locul de conferinţă.

Mormăind, ambasadorii aliaţi făcură ce-i rugase Tuf. Încărcată, maşina porni de-a curmezişul punţii de acostare, croindu-şi drum printre nenumăratele nave abandonate. Un sas, rotund şi întunecat precum gura unui tunel sau fălcile unei fiare nesătule, se deschise la apropierea lor şi-i înghiţi, intrară şi se opriră. Uşa se închise în urma lor, iar grupul fu învăluit de întuneric. Tuf ignoră şoaptele de nemulţumire. În jur se auzi un scârţâit metalic. Podeaua începu să coboare. După vreo două niveluri, se deschise altă uşă, în faţa lor. Tuf aprinse farurile şi porni mai departe, pătrunzând într-un culoar negru ca smoala.

Apoi călătoriră printr-un labirint de coridoare întunecate, reci, trecură pe lângă nenumărate uşi închise, urmând o dungă de-un indigo neclar, care pâlpâia în faţa lor, ca o fantomă prinsă în podeaua prăfuită. Singura lumină provenea de la raza farurilor trenului şi de la sclipirea slabă a panoului cu aparate din faţa lui Tuf. La început, trimişii discutaseră între ei, dar adâncurile întunecoase ale Arcei erau apăsătoare, provocând senzaţii de claustrofobie, şi, unul câte unul, membrii delegaţiei tăcură. Ciomag începu să maseze ritmic genunchii lui Tolly Mune cu labele.

După ce merseră îndelung prin praf, întuneric şi tăcere, trenul se apropie de nişte uşi înalte, ce şuierară, deschizându-se larg la apropierea lor, apoi se închiseră cu un zăngănit greu, tranşant, după ce trecură. Înăuntru, aerul era umed, fierbinte. Haviland Tuf opri maşina şi stinse farurile. Îi înconjură o beznă deplină.

— Unde suntem? întrebă Tolly Mune.

Vocea ei răsună, reflectată de un perete îndepărtat, dar ecoul părea amortizat într-un fel ciudat. Încăperea, întunecoasă ca o groapă, semăna a peşteră. Ciomag sâsâi neliniştit, mirosi aerul şi miorlăi subţire, nesigur.

Se auziră paşi, iar o luminiţă pâlpâi la doi metri în faţa lor. Tuf se aplecase deasupra consolei unui instrument, privind un panou de monitorizare. Apăsă un buton de pe o tastatură luminiscentă, apoi îl răsuci. Din bezna fierbinte apăru un fotoliu glisant. Tuf se căţără pe el, ca un rege ce urca pe tron, şi atinse o tastă de pe braţul mobilei. Scaunul se lumină într-o fosforescenţă slabă, violetă.

— Fiţi amabili şi urmaţi-mă! le ceru Tuf.

Glisorul se răsuci în aer şi începu să se îndepărteze.

— Ce naiba! bombăni Tolly Mune.

Se ridică de pe scaun în grabă, luându-l pe Ciomag în braţe, şi se împletici după tronul lui Tuf, care se depărtase. Ambasadorii aliaţi o urmară în grup, tânguindu-se şi plângându-se fără încetare. Tolly auzea paşii grei ai ciborgului ce se ţinea după ea. Glisorul lui Tuf era singura pată de lumină în marea de beznă ce-i înconjura. În timp ce se grăbea după el, călcă pe ceva.