George Martin: Peregrinările lui Tuf

Mângâie blana deasă, neagră, a lui Dax, iar motanul îi privi pe fiecare pe rând cu ochii lui uriaşi, aurii — observându-i, cântărindu-i. Tolly Mune simţi că îngheaţă.

— Ne impui pacea, zise ea.

— Doar temporar, răspunse Tuf.

— Si ne impui o soluţie, indiferent dacă o vrem sau nu. Tuf se uită la ea, dar nu-i răspunse.

— Cine dracu’ crezi că eşti? ţipă Tolly, dezlănţuind furia care clocotea în ea.

— Sunt Haviland Tuf, spuse el cu voce inexpresivă, şi m-am săturat de S’uthlam şi de s’uthlamezi, doamnă!

După încheierea conferinţei, Tuf îi conduse pe ambasadori la naveta lor. Tolly Mune refuză să-i însoţească.

Colindă prin Arcă ore în şir, singură. Obosită, îngheţată, fără astâmpăr. Strigând în timp ce mergea.

— Ciomag! răcni ea, din vârful scării. Vino aici, scumpule! fredona, în timp ce străbătea coridorul. Vino aici! se repezi când auzi un zgomot după colţ — dar nu fusese decât deschiderea sau închiderea unei uşi, zbârnâitul unei maşini care se repara singură sau, poate, furişatul vreunei pisici străine, de-a lui Tuf. Ciomaaaag! urlă într-o intersecţie în care se întâlneau o duzină de coridoare, iar vocea ei bubui şi răsună către zidurile îndepărtate, stârnind ecoul.

Dar nu găsi pisica.

În cele din urmă, după ce rătăci pe mai multe punţi, nimeri în tunelul central, slab luminat, care străbătea imensa navă de germinare — o imensitate înaltă, lungă de treizeci de kilometri, cu tavanul pierdut în umbră, cu pereţii acoperiţi de bazine mari şi mici, pentru clonare. Alese o direcţie la întâmplare şi merse, merse, merse, strigând mereu numele lui Ciomag.

Undeva, în faţă, auzi un mieunat slab, ezitant.

— Ciomag! Unde eşti?

Îl auzi din nou. În faţă. Făcu doi paşi grăbiţi, apoi începu să fugă. Haviland Tuf ieşi din umbra unui bazin din plastoţel înalt de douăzeci de metri. În braţele lui, torcând, stătea cuibărit Ciomag.

Tolly Mune se opri brusc.

— Am găsit pisica dumneavoastră, zise Tuf.

— Văd, răspunse ea sec.

Tuf îi întinse cu blândeţe uriaşul cotoi cenuşiu, mâinile lui atingând braţele femeii în timpul transferului.

— Nu trebuie să-i luaţi în nume de rău plimbarea, spuse Tuf. Mi-am permis să-i fac un control medical complet, pentru a mă asigura că n-a păţit nimic, şi am decis că-i complet sănătos. Imaginaţi-vă însă surpriza mea când am descoperit, întâmplător, că toate acele adaosuri bionice despre care m-aţi informat au dispărut într-un fel misterios şi inexplicabil! Nu sunt în măsură să aflu motivul.

Tolly Mune strânse pisica la piept.

— Am minţit, recunoscu ea. E telepat, ca Dax. Poate nu atât de puternic. Doar atât. Nu puteam risca să-l las să se lupte cu Dax. Poate câştiga, poate nu. Nu voiam să se sperie. Ai aranjat să se piardă, rânji ea. Unde a fost?

— A părăsit încăperea în care se găsea mana pe o a doua intrare, urmărind obiectul afecţiunii sale. A descoperit ulterior că uşile fuseseră programate astfel încât să interzică înapoierea sa. De atunci, a petrecut orele colindând Arca, făcând cunoştinţă cu alte feline, dintre cele ce-mi ţin companie pe navă.

— Câte pisici ai?

— Mai puţine decât dumneavoastră, dar acest lucru nu-i surprinzător. La urma urmei, sunteţi s’uthlameză.

Ciomag stătea cald şi liniştitor în braţele ei. Tolly Mune remarcă imediat că Dax nu se mai vedea. Se enervă din nou. Îl scărpină pe Ciomag după o ureche, iar el îşi aţinti ochii limpezi, argintii-cenuşii, asupra lui Tuf.

— Nu mă prosteşti tu pe mine! se răsti ea.

— Nici nu-mi imaginez că pot, recunoscu Tuf.

— Mana. E o capcană, nu? Ne-ai spus o mulţime de minciuni!

— Tot ce v-am povestit despre mană e adevărat. Ciomag chiţcăi.

— Adevărul, oh, adevărul amărât! Înseamnă că sunt lucruri pe care nu ni le-ai spus.

— Universul abundă în informaţii. De fapt, există mai multe lucruri de cunoscut decât oameni care să le cunoască — o concluzie uimitoare, dacă ţinem seama că populatul S’uthlam e însemnat pe răbojul umanităţii. Cu greu aş spera să reuşesc să vă spun totul referitor la un subiect, oricât de limitat ar fi acesta.

— Ce eşti pe cale să ne faci, Tuf? mârâi femeia.

— Vă rezolv criza alimentară, răspunse el, cu vocea plată, rece ca o apă liniştită şi plină de secrete ca adâncurile acesteia.

— Ciomag toarce, deci îmi spui adevărul. Dar cum, Tuf, cum?

— Mana reprezintă instrumentul meu.

— Gogoşi! Nu dau un ban amărât pe cât de gustoase şi hrănitoare sunt fructele manei. Sau pe cât de iute creşte chestia aia afurisită. Nu o plantă va rezolva criza noastră. Le-ai încercat pe toate. Ne-ai dat omnigrăunte, păstăi, alunecători-pe-vânt şi ferme de ciuperci. Ascunzi ceva. Hai, vomită!

Haviland Tuf o privi în tăcere, mai mult de un minut. Cu ochii în ochii ei. Pentru o clipă, femeia avu impresia că se uita în adâncul minţii ei, de parcă şi Tuf ar fi fost cititor de gânduri.

Poate citise altceva. În cele din urmă, răspunse:

— Odată planta semănată, nu poate fi stârpită, indiferent cât de mult v-aţi strădui. Se răspândeşte cu o iuţeală inexorabilă, în funcţie de anumiţi parametri ai climatului. Mana nu creşte oriunde. Gerul o ucide, frigul e duşmanul dezvoltării ei, dar se va întinde cât să acopere regiunile tropicale şi subtropicale ale S’uthlam-ului, ceea ce-i suficient.

— Suficient pentru ce?

— Fructele manei sunt extrem de nutritive. În primii ani, va contribui mult la scăderea tensiunii produse de reducerea prezentă de calorii, iar prin acest lucru se vor îmbunătăţi condiţiile pe S’uthlam. Mai târziu, după ce vor epuiza solul în creşterea lor viguroasă, plantele vor deceda şi vor putrezi, iar dumneavoastră veţi fi obligaţi să faceţi, timp de câţiva ani, asolamente, înainte ca pe terenul respectiv să crească din nou mana. Dar, între timp, planta îşi va fi îndeplinit adevărata misiune, prim consilier Mune! Praful care se strânge pe partea inferioară a fiecărei frunze este un microorganism simbiotic, vital înmulţirii manei, dar având şi alte proprietăţi. Dus de vânt, purtat de oameni sau de paraziţi, va ajunge în fiecare ungher, se va cuibări pe suprafaţa globului dumneavoastră.

— Praful! exclamă ea.

Îl luase pe vârful degetelor, când atinsese tulpina manei… Mârâitul lui Ciomag era atât de slab, încât mai mult îl simţi decât îl auzi.

— Putem considera praful de mană ca un fel de profilactic organic, spuse Haviland Tuf, după ce-şi încrucişă mâinile. Biotehii dumneavoastră vor descoperi că intervine puternic şi permanent în libido-ul masculilor umani şi în fertilitatea femelelor umane. Nu-i nevoie să cunoaşteţi mecanismul.

Tolly Mune îl privi, deschise gura, o închise, clipi ca să-şi reţină lacrimile. Lacrimi de disperare, lacrimi de furie? Nu putea spune. Oricum, nu de bucurie. Nu putea permite să fie lacrimi de bucurie.

— Un genocid lent, spuse ea, smulgându-şi cuvintele, cu o voce aspră, răguşită.

— Puţin probabil. Unii dintre s’uthlamezi vor da dovadă de o imunitate naturală faţă de efectele prafului. Extrapolările mele indică faptul că o parte — cuprinsă între 0,07 şi 0,11 — din populaţie va fi neafectată. Se va reproduce, iar imunitatea va fi transmisă şi se va extinde, în generaţiile următoare. Dar o implozie de mărime considerabilă a populaţiei de pe S’uthlam va începe în acest an, iar curba naşterilor nu numai că va înceta să crească, dar va începe să scadă abrupt.