George Martin - Peregrinările lui Tuf

— Vocea ta…, zise Moise.

— Eu sunt Domnul Dumnezeu, răspunse Haviland Tuf.

— Da…, mormăi celălalt, apoi se ridică brusc.

Jaime Kreen, care se afla în spatele lui, îl apucă de umăr şi-l apăsă violent, împingându-l pe scaun. Moise protestă, dar nu mai încercă să se scoale.

— Tu ai fost cel care a adus plăgile, vocea din stâlpul de foc, diavolul care s-a dat drept Dumnezeu!

— Desigur, recunoscu Haviland Tuf. Dar vă înşelaţi. Dumneavoastră sunteţi cel care s-a dat drept altcineva. Aţi vrut să întruchipaţi un profet, aţi pretins că deţineţi puteri supranaturale, pe care însă nu le aveţi. Aţi folosit trucuri şi aţi purtat o formă primitivă de război ecologic. Eu, în schimb, nu mă dau drept altceva. Sunt Domnul Dumnezeu.

Moise scuipă într-o parte, a dispreţ.

— Eşti un om cu o navă cosmică, un întreţinut al maşinilor. Ai jucat bine teatrul cu plăgile. Dar două plăgi nu transformă un om în Dumnezeu.

— Două, într-adevăr…, spuse Haviland Tuf. Vă îndoiţi cumva de posibilitatea de a le îndeplini şi pe celelalte opt?

Mâna lui mare se mişcă pe aparatele din faţa lui, camera se întunecă, iar cupola se lumină. Trăiră senzaţia că se aflau în spaţiul cosmic, privind spre Caritate. Apoi, Haviland Tuf manevră din nou instrumentele lui. Holograma se modifică, se mişcă, se învălmăşi, se amestecă, până când petele de culoare se limpeziră iar. Acum aveau impresia că pluteau deasupra aşezărilor Sfinţilor Altruişti din Munţii Muncii Cinstite.

— Priviţi! comandă Haviland Tuf. Aceasta-i o simulare pe calculator. Aceste lucruri nu există, dar ar putea exista. Sunt convins că veţi găsi experienţa edificatoare.

În camera cu cupolă, în totalitatea ei, se vedeau satele şi oameni ce se mişcau în ele, ca nişte umbre, strângând în gropi trupurile broaştelor moarte, pentru a le arde. Remarcară că în cabane se aflau oameni mai slăbiţi, arzând de febră.

— Momentul de după a doua plagă, anunţă Haviland Tuf, aşa cum este acum. Broaştele-sângerii s-au sfâşiat între ele. Păduchii, anunţă el, apăsând pe butoane.

Apărură păduchii. Chiar şi praful părea să colcăie de ei. Toţi oamenii-umbre se scărpinau, iar Jaime Kreen (care se scărpinase ceva înainte de a pleca spre K’theddion) chicoti. După câteva clipe se opri din chicotit. Păduchii păreau a fi mai mult decât păduchi. Oamenii erau acoperiţi de o spuzeală stacojie, mulţi dintre ei cădeau la pat, gemând de durere, de-o durere teribilă. Unii se scărpinau atât de tare, în furia lor, încât le ţâşnea sângele, îşi croiau dungi în piele, îşi rupeau unghiile.

— Muşte, anunţă Haviland Tuf.

Iar muştele roiră, muşte de toate soiurile — muşte umflate, împungătoare, de pe Dam Tullian; muşte de pe Vechiul Pământ, purtătoare de boli antice; muşte-de-carne negre şi cenuşii, de pe Gulliver; muşte apatice, de pe Coşmar, care-şi depun ouăle în ţesuturi vii — se aşezară peste sate şi peste Munţii Muncii Cinstite, în nori imenşi, şi le acoperiră, ca un morman imens de bălegar. Rămaseră peste ele, un strat negru, gros, împuţit.

— Epizootia, anunţă Haviland Tuf.

Priviră turmele pierind, cu miile de capete. Animalele-de-carne imense, din pivniţele Oraşului Speranţei, se transformară în putreziciune şi stricăciune. Arderea cadavrelor nu putea opri molima. Curând, nu mai rămase carne, iar oamenii care mai trăiau încă deveniră scofâlciţi, fără vlagă. Haviland Tuf rosti câteva cuvinte: antrax, boala lui Ryerson, caşexie trandafirie, calieroză.

— Bube, veni următorul anunţ şi, din nou, boala făcu ravagii, de data asta în rândul oamenilor, nu al animalelor.

Aceştia transpirau şi ţipau, în timp ce bubele le acopereau figurile, mâinile, piepturile, fiecare din ele umflându-se până se spărgea, iar sângele şi puroiul curgeau. Apoi, alte bube creşteau, de îndată ce acelea vechi dispăreau. Bărbaţii şi femeile se împleticeau pe străzile satelor umile, orbi şi cu urme de răni, cu trupurile pline de cruste sau acoperite de răni deschise, cu transpiraţia curgând ca uleiul. Când cădeau în praf, printre muştele, păduchii şi vitele moarte, putrezeau acolo, întrucât nu exista nimeni în stare să-i îngroape.

— Grindină, anunţă Haviland Tuf, şi se porni o grindină puternică, tunătoare, grea, cu pietre de gheaţă cât pumnul, timp de o zi şi o noapte, şi încă o zi şi o noapte, şi iar o zi şi o noapte, şi tot aşa, iar focul se amesteca în grindină.

Cei care ieşeau din case mureau, grindina strivindu-i de sol. Iar mulţi dintre cei care rămăseseră înăuntru mureau şi ei. Când, într-un târziu, grindina încetă, abia de mai rămăsese câte o cabană în picioare.

— Lăcuste, anunţă Haviland Tuf.

Acestea acoperiră pământul şi cerul, nori întregi, mai mari decât cei ai muştelor. Se opreau pretutindeni, târându-se peste cei vii şi cei morţi, mâncând puţina hrană pe care o mai aveau, până nu mai rămase deloc.

— Întuneric, anunţă Haviland Tuf.

Întunericul se mişcă. Era un gaz, un gaz dens, negru, mânat de vânt. Era un lichid care curgea, prelingându-se ca un şuvoi inteligent de smoală, sclipitor, strălucitor. Era tăcere. Era noapte. Era viu. Pe unde trecea, nu rămânea viaţă în urma lui. Rădăcinile, iarba se uscau, mureau, solul însuşi arăta jupuit, devastat, învineţit. Era un nor mai mare decât satele, decât Munţii Muncii Cinstite sau decât cel al lăcustelor. Se aşternu peste toate, şi nimic nu se mişcă timp de o zi şi o noapte, apoi întunericul viu se rostogoli, iar în urma lui rămaseră doar praf şi putreziciune uscată.

Haviland Tuf îşi atinse din nou aparatele, iar vedenia dispăru din faţa lor. Lumina reveni. Pereţii erau foarte albi.

— A zecea plagă, spuse Moise încet, cu o voce care nu mai părea puternică sau amplă. Moartea primilor născuţi.

— Recunosc propriul meu eşec, răspunse Haviland Tuf. Nu pot face o diferenţiere atât de fină. Voi sublinia, totuşi, că toţi primii născuţi sunt morţi, în aceste scene care n-au existat niciodată. Chiar şi ultimii născuţi. Sunt un Dumnezeu grosolan şi neîndemânatic. În furia mea, i-am ucis pe toţi.

Moise era palid, zdrobit, dar nu renunţase încă la încăpăţânarea sa.

— Eşti doar un om! şopti el.

— Om, repetă Haviland Tuf cu o voce lipsită de intonaţie, mângâindu-l pe Dax cu mâna-i enormă, albă. Am fost născut om şi am trăit ani îndelungaţi, Moise. Dar apoi am găsit Arca şi am încetat să mai fiu om. Puterile de care dispun sunt mai mari decât ale multor zei pe care i-au adorat oamenii. Nu există om pe care-l întâlnesc, căruia să nu pot să-i iau viaţa. Nu există o planetă pe care să n-o pot distruge complet sau s-o refac, după voie. Eu sunt Domnul Dumnezeu, sau egal cu vreunul pe care l-aţi întâlnit vreodată. Aveţi mare noroc că eu sunt binevoitor şi milostiv. Şi, de asemenea, deseori plictisit. Voi sunteţi doar nişte pioni pentru mine, nimic mai mult — piese şi jucători, în acelaşi timp — într-un joc cu care mi-am pierdut vremea preţ de câteva săptămâni. Chestia asta cu plăgile s-a dovedit a fi un joc interesant. Pentru un timp. Dar a devenit repede plicticos. După numai două plăgi a devenit evident că n-am o opoziţie sesizabilă, că dumneavoastră, Moise, nu sunteţi capabil să faceţi ceva care m-ar fi putut surprinde. Obiectivul meu a fost îndeplinit — am adus înapoi oamenii în Oraşul Speranţei. Restul ar fi un ritual fără sens. Prefer să mă opresc. Pleacă, Moise, şi nu mai aduce plăgi! Am terminat cu tine! Jaime Kreen, aveţi grijă ca nu cumva caritanii să se răzbune, în viitor. Aţi avut destule victorii. într-o generaţie, cultura si religia lui, modul lui de viaţă va dispărea. Amintiţi-vă cine sunt, amintiţi-vă că Dax vă poate citi gândurile. Dacă Arca va trece din nou pe aici şi voi descoperi că nu v-aţi supus, va fi aşa cum v-am arătat. Plăgile se vor abate asupra micii voastre planete, până nu va rămâne urmă de viaţă pe ea!