George Martin - Peregrinările lui Tuf

— Nu, spuse ea. Nu, nu face aşa ceva! Acceptăm. Eu accept, în numele Oraşului Speranţei. Dacă reuşeşti, îţi vom construi o statuie pe care o vom aşeza în vârful oraşului, pentru a fi văzută de la mulţi kilometri.

— Păsările în trecere s-ar uşura pe o asemenea statuie, declară Haviland Tuf. Vântul ar răzui-o şi ar eroda-o; în plus, ea va fi plasată prea sus pentru a-i distinge cineva trăsăturile. O statuie ca aceasta poate să-mi gâdile vanitatea — sunt un om mărunt, cu toată înălţimea mea, şi mă încântă uşor asemenea lucruri — dar aş prefera să stea în cea mai mare piaţă publică a dumneavoastră, ferită de orice prejudicii.

— Bineînţeles, zise iute Laithor. Orice doreşti.

— Orice, spuse Haviland Tuf — nu era o întrebare. În afară de statuie, vreau să primesc cincizeci de mii de standarzi.

Figura femeii deveni palidă, apoi roşie.

— Ai spus…, începu ea, într-un fel de şoaptă sugrumată. Tu… bunăvoinţă… altruism… nevoile noastre… roata de tors…

— Trebuie să-mi acopăr cheltuielile, explică Haviland Tuf. Fără îndoială, sunt dornic să vă dăruiesc o parte din timpul meu personal pentru rezolvarea acestei probleme, dar resursele Arcei sunt prea valoroase pentru a fi irosite. Trebuie să mănânc. Cu siguranţă că în trezoreria Oraşului Speranţei se găseşte cât să achitaţi această sumă minusculă.

Rej Laithor scoase un sunet dispreţuitor.

— Rezolv eu problema asta, interveni Jaime Kreen, întorcându-se spre Tuf. Zece mii de standarzi. Nici un sfanţ mai mult. Zece mii.

— Imposibil. Costurile mele vor depăşi cu certitudine patruzeci de mii de standarzi. Pot posti o vreme, aşa că voi lua doar această sumă şi voi accepta o mică pierdere. Poporul dumneavoastră suferă…

— Cincisprezece mii, zise Kreen. Haviland Tuf nu scoase o vorbă.

— Oh, drace! exclamă Jaime Kreen. Bine, patruzeci de mii! Sper ca pisica asta blestemată să moară de gută!

Bărbatul numit Moise obişnuia să se plimbe în fiecare seară de-a lungul cărării gloduroase ce şerpuia pe Muntele Muncii Cinstite, pentru a privi frumuseţea apusului şi a medita în solitudine la problemele zilei.

Înainta cu un mers iute, pe care puţini tineri îl aveau, ţinând bastonul lung, cu capăt încovoiat, în mână, cu o expresie paşnică întipărită pe figură şi cu ochii fixaţi asupra orizontului îndepărtat. Deseori parcurgea o duzină de kilometri, înainte de a se întoarce acasă.

Stâlpul de foc îi apăru în timpul unei asemenea plimbări.

Abia urcase un deal când îl văzu — un tub ce se răsucea, se zvârcolea, alcătuit din flăcări portocalii, străbătut de scânteieri cu nuanţe de albastru şi galben, care se îndrepta printre stânci şi praf către el. Era înalt de cel puţin treizeci de metri şi-l însoţea un norişor cenuşiu, care-l încununa.

Moise rămase pe culmea dealului, rezemat în baston, privindu-l cum se apropie.

Stâlpul de foc se opri la cinci metri de el, pe terenul aflat puţin mai jos.

— Moise! spuse el, cu o voce bubuitoare, tunătoare, eu sunt Domnul Dumnezeu, iar tu ai păcătuit împotriva mea! Dă-mi poporul înapoi!

Moise chicoti.

— Foarte reuşit, comentă el, cu vocea-i de bas. Într-adevăr, foarte reuşit!

Stâlpul de foc tremură şi se răsuci.

— Eliberează poporul Oraşului Speranţei din robia ta crudă! ceru el. Altfel, în mânia mea, voi abate plăgi asupra ta!

Moise se încruntă şi îndreptă bastonul către stâlpul de foc. — Ţi-aş fi recunoscător dacă ţi-ai reaminti că eu sunt cel care a adus plăgile aici!

În vocea lui se simţea o urmă de ironie.

— Plăgi false de la un profet fals, după cum bine ştim amândoi! bubui stâlpul de foc. Toate trucurile şi parodiile tale neînsemnate îmi sunt cunoscute mie, Domnul Dumnezeu, cel al cărui nume l-ai profanat. Dă-mi poporul înapoi, sau te voi face să vezi teribila faţă a veritabilei molime!

— Aiurea! replică Moise şi începu să coboare dealul, îndreptându-se spre stâlpul de foc. Cine eşti?

— Sunt cel care sunt! zise stâlpul de foc, retrăgându-se pe măsură ce Moise înainta. Eu sunt Domnul Dumnezeu!

— Eşti o proiecţie holografică, răspunse Moise, emisă din norul ăla caraghios de deasupra noastră. Eu sunt un om sfânt, nu unul prost! Acum pleacă!

Stâlpul de foc rămase pe loc, huruind ameninţător. Moise trecu drept prin el şi continuă să coboare dealul. Stâlpul rămase, rotindu-se şi răsucindu-se, mult timp după ce Moise dispăruse.

— Într-adevăr! bubui el, cu vocea-i puternică, tunătoare, către noaptea goală.

Apoi se cutremură, sclipind.

Norişorul cenuşiu o zbughi peste deal şi-l ajunse pe Moise după un kilometru. Stâlpul de foc şerpui din el în jos, pârâind, încărcat de o energie de rău augur. Moise îl ocoli. Stâlpul de foc începu să-l urmărească.

— Voi, locuitorii din oraş, începeţi să-mi puneţi răbdarea la încercare, zise Moise, în timp ce mergea. Îmi ispitiţi oamenii cu metodele voastre păcătoase, trândave, iar acum îmi întrerupeţi meditaţia de seară. Am avut o zi grea, dedicată muncii sfinte. Vă avertizez că-s pe cale să mă enervez. Am interzis legăturile cu ştiinţa. Luaţi-vă aeromobilul şi holograma şi dispăreţi înainte de a aduce plaga bubelor asupra oamenilor voştri!

— Vorbe goale, domnule! îi răspunse stâlpul de foc, ţinându-se după el. Bubele sunt mult dincolo de priceperea dumneavoastră limitată. Credeţi că puteţi înşela pe unul ca mine la fel de uşor ca pe turma aceea de birocraţi limitaţi?

Moise ezită şi aruncă o privire gânditoare peste umăr.

— Te îndoieşti de puterile Dumnezeului meu? Credeam că demonstraţia mea a fost destul de amplă!

— Desigur, spuse stâlpul de foc. Numai că lucrurile au demonstrat limitele dumneavoastră şi ale oponenţilor dumneavoastră. E limpede că aţi plănuit totul cu mult timp înainte, dar aţi implicat doar puterile dumneavoastră.

— Îţi închipui că plăgile care au bântuit Oraşul Speranţei au fost doar coincidenţe sau ghinioane?

— Mă înţelegeţi greşit, domnule. Ştiu exact ce-au fost, ştiu că n-a existat nimic supranatural în vreuna din ele. De generaţii, tinerii şi nemulţumiţii dintre altruişti au emigrat în oraş. A fost atât de uşor şi de simplu să implantaţi printre ei propriii dumneavoastră spioni, sabotori şi agenţi! De câtă înţelepciune aţi dat dovadă aşteptând un an, doi sau chiar cinci, până când aceştia au fost pe deplin acceptaţi în Oraşul Speranţei, ajungând să capete poziţii de răspundere! Broaştele şi insectele pot fi prăsite, domnule, foarte uşor, fie într-o cabană de pe Muntele Muncii Cinstite, fie într-un apartament dintr-un bloc din oraş. Dacă veţi elibera asemenea creaturi în pustietate, se vor împrăştia şi vor muri. Elementele naturii le vor ucide, duşmanii naturali le vor vâna, vor pieri din lipsă de hrană. Mecanismul complex, nemilos, al ecologiei, le va pune la locul lor normal. Dar lucrurile se vor petrece diferit într-o arcologie, veritabilă ecologie arhitecturală care nu-i, în realitate, deloc ecologie, pentru că are spaţiu doar pentru oameni, nu şi pentru animale.

Acolo, vremea este întotdeauna frumoasă şi blândă, nu există specii în competiţie sau inamici prădalnici, şi-i suficient de simplu să găseşti o sursă potrivită de hrană. În asemenea condiţii, rezultatul este, inevitabil, o plagă. Dar o falsă plagă, care se întinde doar între hotarele oraşului. În exterior, mica dumneavoastră plagă cu broaşte, păduchi sau muşte ar fi fost un nimic pentru vânt, ploaie şi pustietate.