George Martin: Peregrinările lui Tuf

Tolly Mune deschise gura, să-i dea o replică tăioasă, apoi o închise, uluită.

— Vrei să zici ceea ce cred eu că vrei să zici?

— Dificil de spus, răspunse Tuf. Sunteţi singura care ţine în braţe o pisică paranormală, doamnă.

Au urmat un mers de-o tăcere nesfârşită şi o cină teribil de neplăcută.

Luară masa într-un colţ al camerei de comunicaţii lungă, îngustă, înconjuraţi de console, ecrane şi pisici. Tuf stătea cu Dax în braţe şi-şi umplea lingura cu multă grijă. În cealaltă parte a mesei, Tolly Mune mânca fără să simtă gustul hranei. N-avea poftă de mâncare. Se simţea bătrână şi derutată. Şi îngrozită.

Ciomag reflecta confuzia ei. Seninătatea îi dispăruse, se zbătea în poala ei, ridicând uneori capul deasupra mesei, să mârâie avertismente către Dax.

În cele din urmă, veni clipa — după cum ştia că se va întâmpla — în care un bâzâit şi o lumină albastră, fulgerătoare, semnalizară un mesaj. Tolly Mune tresări auzind sunetul, împinse scaunul în spate şi se răsuci iute. Ciomag sări, alarmat. Femeia începu să se ridice, apoi încremeni, nehotărâtă.

— Am programat cu stricteţe să nu fiu deranjat cu nici un chip în timp ce stau la masă, o informă Tuf. Deci apelul e pentru dumneavoastră, deduc eu prin eliminare.

Semnalul albastru fulgeră iar şi iar, iar şi iar…

— Nu eşti un afurisit de zeu, zise Tolly Mune. Nici eu nu sunt. Nu vreau povara asta blestemată, Tuf!

Lumina scânteia.

— Poate că-i comandantul Wald Ober, sugeră Tuf. Propun să acceptaţi apelul, până nu începe numărătoarea inversă.

— Nimeni n-are un asemenea drept, Tuf. Nici tu, nici eu. El dădu greoi din cap.

Lumina scânteia. Ciomag miorlăia.

Tolly Mune făcu doi paşi spre consolă, se opri, se răsuci din nou spre Tuf.

— Creaţia este o parte a dumnezeirii, spuse ea, cuprinsă de-o certitudine subită. Poţi distruge, Tuf, dar nu poţi crea! Asta te face monstru, în loc de zeu.

— Crearea de viaţă în bazinele de clonare este elementul zilnic şi banal al profesiei mele, remarcă Tuf.

Lumina fulgeră, se stinse, fulgeră din nou.

— Nu, acolo copiezi viaţa, n-o creezi! Trebuie să fi existat deja, undeva în timp şi spaţiu, trebuie să ai o mostră de celule, o înregistrare fosilă, ceva. Altfel, eşti neajutorat. Da, la naiba! Oh, fireşte, ai puterea de a crea. Aceeaşi putere afurisită pe care o are orice bărbat sau femeie din subsolurile oraşului. Procreare, Tuf. Asta-i puterea noastră uluitoare, acesta-i singurul miracol care există — singurul lucru pe care-l au oamenii ce-i face asemănători zeilor, lucrul pe care tu vrei să-l răpeşti unei părţi de 99,9% din populaţia S’uthlam-ului. Ce naiba! Tu nu eşti creator, nu eşti zeu!

— Într-adevăr, spuse Haviland Tuf, cu voce inexpresivă.

— Deci, nu ai dreptul să iei decizii zeieşti. Nici eu n-am voie s-o fac. Tolly ajunse la consolă în trei paşi lungi, siguri. Apăsă o tastă. Un ecran se umplu de culori ce se strânseră într-un coif de luptă şlefuit ca oglinda, împodobit cu însemnul unui glob stilizat. Doi senzori ardeau stacojiu în spatele vizorului negru din plastoţel.

— Comandant Ober, îl salută ea.

— Prim consilier Mune, răspunse salutului Ober. Sunt îngrijorat. Ambasadorii aliaţi spun tot felul de lucruri nebuneşti la ştiri. Un tratat de pace, o nouă înflorire… Pot să confirm? Ce se întâmplă? Ai necazuri?

— Da. Ascultă-mă, Ober, şi…

— Tolly Mune, interveni Tuf.

— Ce-i? se întoarse ea.

— Dacă procrearea e semn al dumnezeirii, atunci rezultă că şi pisicile sunt zei. Şi ele se reproduc. Permiteţi-mi să vă atrag atenţia că, în scurt timp, aţi ajuns să aveţi mai multe pisici decât mine, deşi aţi pornit de la o singură pereche.

— Ce vrei să spui?

Întrerupse sunetul, pentru a nu transmite cuvintele lui Tuf. Wald Ober gesticula într-o tăcere subită. Haviland Tuf îşi împreună degetele.

— Subliniez că, deşi apreciez calităţile felinelor, le-am controlat înmulţirea. Am luat această decizie după o analiză atentă, după ce am cântărit bine toate alternativele. Până la urmă, după cum aţi descoperit singură, nu-s decât două opţiuni fundamentale. Fie te împaci cu ideea inhibării fertilităţii pisicilor tale — trebuie să menţionez că fără a le cere consimţământul — fie, renunţând la asta, ajungi să te trezeşti într-o zi pe cale să arunci prin sas, în vidul rece al spaţiului cosmic, un sac plin cu pisoi abia fătaţi. Dacă nu alegi, ai ales deja. A nu lua o decizie — pentru că n-ai dreptul — înseamnă, de fapt, o decizie, prim consilier Mune! Dacă te abţii, votezi.

— Tuf, spuse ea cu voce îndurerată, nul Nu vreau povara asta blestemată!

Dax sări pe masă şi-şi aţinti ochii aurii asupra ei.

— Dumnezeirea e o profesiune mai atrăgătoare chiar decât ecologia, spuse Tuf. Trebuie însă să recunosc că-i o muncă foarte riscantă, dacă-i accept povara.

— Nu-i aşa, începu Tolly Mune. Nu poţi să spui…, îşi căută ea cuvintele. Pisoii şi copiii nu-s… Ei sunt oameni, au puterea minţii… Minte şi suflet, ca şi gonadele. Sunt inteligenţi, e alegerea lor — a lor, nu a mea. Nu-i posibil s-o fac pentru ei — pentru milioane, pentru miliarde…

— Într-adevăr. Am uitat de oamenii buni de pe S’uthlam şi de istoria lor îndelungată de decizii raţionale. Fără îndoială că vor privi drept în faţă războiul, foametea, molimele şi-şi vor schimba căile cu miliardele, evitând cu abilitate umbra care ameninţă să cuprindă S’uthlam-ul şi turnurile lui mândre. Ciudat că n-am reuşit să văd asta!

Se priviră în tăcere.

Dax începu să toarcă. Apoi, îşi răsuci capul şi începu să lingă crema de ciuperci din bolul lui Tuf. Ciomag se frecă de piciorul femeii, după care aruncă o privire războinică spre Dax, în timp ce se plimba prin cameră.

Tolly Mune se întoarse la consolă foarte încet. Dură o oră să se întoarcă — o săptămână, un an, o viaţă. Patruzeci de miliarde de vieţi. Dar când termină să se întoarcă, totul durase doar o clipă, iar vieţile acelea dispărură ca şi cum n-ar fi existat niciodată.

Se uită la masca rece, tăcută, ce-o privea de pe ecranul comunicatorului, iar în plasticul acela negru, strălucitor, văzu reflectată toată oroarea fără chip a războiului, iar în spatele ei ardeau ochii aspri, febrili, ai foametei şi bolii. Porni din nou sonorul.

— Ce se întâmplă acolo? întreba întruna Wald Ober. Prim consilier, nu te aud! Care-s ordinele? Ce se întâmplă acolo?

— Comandante Ober, zise Tolly Mune, silindu-se să zâmbească larg.

— S-a întâmplat ceva rău?

— Rău? îşi înghiţi ea lacrimile. Nimic. Chiar nimic. La naiba, totul e incredibil de bine! Războiul s-a terminat, la fel şi criza.

— Sunteţi constrânsă în vreun fel? lătră Wald Ober.

— Nu, răspunse iute ea. De ce crezi asta?

— Lacrimile. Sunteţi înlăcrimată, prim consilier.

— De bucurie, comandante! Lacrimi de bucurie. Mana, Ober! Mana din cer. Hrană din stele, râse ea încet. Tuf e un geniu. Uneori…, zise ea, muşcându-şi puternic buzele, uneori cred că s-ar putea să fie…

— Ce?

— … un zeu, oftă ea şi apăsă un buton, iar ecranul se întunecă.

Numele ei era Tolly Mune, dar în istorie i se spune într-o mulţime de feluri.