Theodor Constantin: Căpitanul de cursă lungă

THEODOR CONSTANTIN

CĂPITANUL DE CURSĂ LUNGĂ

ROMAN

EDITURA TINERETULUI

COPERTA COLECŢIEI: DONE STAN

Redactor responsabil: NICOLAE SORIN

Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI

Nici unul din eroii cărţii nu reprezintă vreo persoană reală. De asemenea, toate întâmplările descrise sunt absolut închipuite de autor.

Th. C.

CAPITOLUL I

Acum se numea Nicolae Stamate şi locuia în garsoniera "fratelui" său Petre Stamate, inginer, detaşat pentru câteva luni la un şantier din Oltenia, deschis de curând.

Era într-o după-amiază cu cer ca un cearceaf murdar de ambulanţă şi cu străzile într-atâta de înnoroiate, încât refuzai pur şi simplu să crezi că sunt totuşi pavate. În ceea ce îl privea - cel puţin aşa credea el - nu avea motiv să fie mulţumit de sine. Cu toate că trecuseră zece zile, situaţia continua să rămână aceeaşi. Purtarea de fiecare zi a lui Lucian Fuiorescu părea a fi şi pe mai departe ireproşabilă. Să juri, nu alta, că în toată republica nu exista un cetăţean mai de treabă decât el. Dacă nu ar fi ştiut ceea ce ştia despre el, ar fi putut crede că, în realitate, avea de-a face cu un ins cumva original. Atât şi nimic mai mult.

Cu toate acestea, în ciuda comportamentului său ireproşabil, Lucian Fuiorescu fusese şi continua să rămână în atenţia grupei operative în general, şi în special în atenţia lui.

Lucian Fuiorescu lucra la serviciul administrativ al unei importante organizaţii comerciale. Datorită meritelor sale era apreciat de către şefii săi şi simpatizat de ceilalţi salariaţi. Aptitudinile de care dădea dovadă - fapt pentru care lună de lună era evidenţiat la Gazeta de perete şi niciodată uitat cu prilejul împărţirii primelor - pot fi astfel concretizate: disciplină în muncă, pregătire profesională şi, mai ales, o deosebită pricepere în a se descurca în împrejurări când altcineva sigur s-ar fi rătăcit printre arbitrarele şi capricioasele hăţişuri ale birocraţiei. Apreciat pentru aceste foarte de preţ calităţi, ori de câte ori era nevoie de obţinut vreo aprobare de la un for superior sau de descurcat vreo treabă încâlcită cu vreun furnizor care nu-şi respecta angajamentele, totdeauna era trimis Lucian Fuiorescu. Şi de fiecare dată, acesta izbutea să se achite prompt şi totdeauna în favoarea intereselor întreprinderii pe care o reprezenta. Aceasta nu numai spre satisfacţia şefului său ierarhic, dar chiar a directorului general.

- E dat naibii Fuiorescu ăsta!

Era aceasta o laudă care, pe de o parte, îi măgulea orgoliul, iar pe de alta, îi asigura prima trimestrială.

Ar fi greşit dacă s-ar crede că din cauză că era bine văzut de şefi şi niciodată uitat la primă colegii săi îl invidiau. Dimpotrivă, îl simpatizau cu toţii, şi mai ales femeile, faţă de care se arăta nici că se putea mai curtenitor. Dar nu numai acesta era motivul pentru care mai ales colegele lui îl simpatizau. După opinia acestora - fără exagerare unanimă - în ciuda celor cincizeci de ani ai săi, Lucian Fuiorescu era un bărbat bine şi infinit mai politicos decât toţi ceilalţi colegi luaţi la un loc. Căci, din păcate, ziceau ele, chiar cele mai tinere, bărbaţii "de azi" încă nu au descoperit că o femeie apreciază frumuseţea şi manierele aproape în egală măsură.

Dacă nu din alte motive, măcar pentru acesta şi tot ar fi trebuit ca Lucian Fuiorescu - răsfăţatul tuturor funcţionarelor din direcţia generală - să fie invidiat de colegii săi. Cu toate acestea, nu era. Şi nu era fiindcă aceştia apreciau la el o altă calitate: modestia. La şedinţe şi în orice alte împrejurări, nimeni ca el nu se pricepea să scoată în evidenţă meritele celorlalţi, ignorându-le pe ale sale. Un alt motiv pentru, care izbutise să cumuleze simpatiile era acela că la nevoie ştia să se arate săritor ca nimeni altul. De fiecare dată când unul dintre ei avea de descurcat vreo "problemă personală", care necesita alergături şi intervenţii, prompt şi entuziast, Lucian Fuiorescu se oferea să dea "o mână de ajutor".

Fără îndoială, o oarecare portretizare se impune. Deşi trecut de cincizeci, nu arăta mai mult de patruzeci şi doi, patruzeci şi trei de ani. Era înalt, cu umerii largi şi puternici. Un cap de dolicocefal, cu părul blond, mai curând arămiu, uşor încărunţit pe la tâmple. Culoarea ochilor bătea un pic în albastru. Vocea groasă avea un timbru plăcut care te silea s-o asculţi, mai ales că el se pricepea să se exprime într-un limbaj ales, dar nu pretenţios. Statura atletică, chipul său frumos, părul blond şi cu vălurele, hainele cu care era îmbrăcat, confecţionate nu din stofa cea mai bună - dimpotrivă, dintre cele mai ieftine - dar impecabil lucrate, îi dădeau un aer de distincţie care impunea mai ales "sexului slab". (Se întâmplase de câteva ori, pe stradă, să observ cum femeile, chiar cele foarte tinere, se întorceau să privească după el cu acea privire caracteristică lor, al cărei tâlc nu trebuia să fii cine ştie ce mare psiholog ca să-l înţelegi). Costumele sale, în ciuda ieftinătăţii stofei, erau nu numai ireproşabil lucrate, dar şi foarte moderne. Dintr-un anumit punct de vedere, în ciuda vârstei, Lucian Fuiorescu era un avangardist. Dacă ar fi să dăm crezare colegilor săi, a fost, de pildă, primul care a renunţat la manşetele de la pantaloni, după cum - folosind aceeaşi sursă de informaţie - Fuiorescu avea dreptul să revendice meritul de a fi primul care folosise cravate în tonuri închise. Şi fiindcă a venit vorba de cravate, trebuie să vă spun că avea o mulţime, toate foarte frumoase. Dar Fuiorescu uimea nu numai cu cravatele sale - variate şi fanteziste - dar şi cu butonii de manşetă. Să nu vă închipuiţi că erau cine ştie ce butoni de valoare. Erau ieftini, dar foarte moderni şi foarte frumoşi. Erau moderni încă mai înainte ca cei ce îi admirau să ştie lucrul acesta. Fiindcă, aidoma soarelui care nu luminează la fel la aceeaşi oră pe toate meridianele pământului, la fel nici o modă nu se impune simultan, pretutindenea. Colegii săi descopereau că butonii de manşetă ai colegului lor sunt moderni abia atunci când exemplare asemănătoare apăreau în vitrinele magazinelor care vindeau astfel de obiecte. Pentru unii era motiv de mare mirare cum izbutea Fuiorescu să se informeze, anticipând moda, atât în ceea ce priveşte tăietura hainelor, cât şi în ceea ce priveşte desenele, culoarea cravatelor sau modelul butonilor de manşetă. Un obiect de podoabă care dezminţea însă preferinţa lui Lucian Fuiorescu pentru tot ceea ce este modern era inelul pe care îl purta în degetul cel mic al mâinii sale stingi. Un inel din aur roşcat, având ca piatră un matostat hexagonal. Fără nici un dubiu, un inel vechi, cu desăvârşire demodat, care - de vreme ce Lucian Fuiorescu nu renunţa la el - reprezenta un suvenir de familie.

De fiecare dată când avea de întocmit vreo lucrare, Fuiorescu sugea piatra inelului, a cărei culoare imita atât de bine pe aceea a sângelui. Glumind, unii dintre colegii lui îşi şopteau că piatra sângerie îl "inspira", fiindcă referatele sale - şi în general toate lucrările întocmite de el - erau clare, concise şi foarte convingătoare.

În ciuda faptului că femeile îl răsfăţau, iar colegii săi îl simpatizau, relaţiile dintre aceştia şi Lucian Fuiorescu încetau la poarta întreprinderii. Cu alte cuvinte, Lucian Fuiorescu nu avea nici prieteni şi nici prietene la locul de muncă. Omul acesta, care împrăştia în jurul său optimism, care se pricepea să întreţină o conversaţie agreabilă, pigmentată cu glume şi "bancuri", care, pe scurt, făcea dovada unui om deosebit de sociabil, ducea o viaţă foarte singulară.