Theodor Constantin: Căpitanul de cursă lungă

La toate acestea se gândea maiorul Mănăilă stând în faţa ferestrei şi privind jos, în strada pustie la ora aceea. Doar spre colţul străzii o fetiţă juca, de una singură, şotron. Ceva mai încoace, la câţiva paşi de bloc, o maşină neagră şi demodată aştepta. Maiorul reţinu, maşinal, numărul: 8379.

Căută cu privirea din nou fetiţa. Era blondă, bondoacă şi nu părea de fel că se plictiseşte. Oftă şi întoarse spatele ferestrei. Fetiţa ce juca şotron îi aminti de Ingrid, pe care n-o mai văzuse de o lună de zile.

"Am să-i dau deseară telefon!" îşi spuse, luând de pe birou fotografia Ingridei.

"Fetiţa tatei cea cuminte!"

Şi cât timp privi fotografia, ochii lui trişti se luminară.

Ceva mai târziu, ducându-se să-şi facă o cafea, îşi întâlni chipul în oglindă. Şi aşa cum se întâmpla ori de câte ori îşi vedea brusc chipul în oglindă, tresări. Fu mai curând o tresărire interioară. De ani de zile se întâmpla la fel. Era un fel de tic pe care îl căpătase cu ani în urmă, în ziua când el, Ducu, băiatul de cincisprezece ani, descoperise în oglinda vitrinei magazinului "La Balon" chipul unui băiat care semăna cu el dar care în nici un caz nu putea fi el însuşi. Şi nu putea fi el însuşi fiindcă băiatul din oglindă avea părul alb, iar al lui - ştia precis - era castaniu. Instinctiv, se oprise atunci să privească, să se dumirească. Şi abia după aceea a înţeles că băiatul cu părul alb era el însuşi. Şi a mai înţeles că albise de groază în clipa când descoperise că omul pe care credea că-l omorâse era tatăl său. (1)

În noaptea când îi albise părul împlinise de curând cincisprezece ani. Acuma, cu toate că avea patruzeci şi doi, părul nu era mai alb decât cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. Pe de altă parte, nu arăta nici mai bătrân decât vârsta pe care o avea, deşi poate că ar fi trebuit să arate fiindcă era înalt şi slab. Din acest ultim motiv, în jurul ochilor apăruseră riduri timpurii.

Despre maiorul Radu Mănăilă (2)femeile spuneau că este un bărbat frumos, care însă intrigă. Intrigă - afirmau ele - din două motive. Întâi, din cauza unei voite, dar discrete inaccesibilităţi, iar în al doilea, din cauza tristeţii ochilor săi. Mai ales; acesta era un motiv ca unele dintre ele - acele, cu puternice şi poate nesatisfăcute pe deplin instincte materne - să-şi dorească a-l lua sub aripa lor ocrotitoare şi să-l copleşească, exasperant, cu o mie de atenţii mărunte ca pe un biet copil neajutorat. Fără să fie singura, şi în nici un caz esenţială, era şi aceasta o cauză pentru care Ducu apărea femeilor inaccesibil.

Ca de obicei, şi de data asta Ducu procedă la fel, întoarse spatele oglinzii. Pe urmă, după ce îşi pregăti cafeaua, începu să se gândească la Bogdan. Tare mult îi plăcea să lucreze cu el. În primul rând, pentru că îl iubea ca pe un frate mai tânăr. În al doilea, fiindcă Bogdan era un colaborator preţios. Foarte inteligent, se pricepea să orânduiască faptele cele mai aparent disparate într-o succesiune logică atât de stringentă, încât te lăsa câteodată - cum spunea Ducu uneori - cu gura căscată.

- Fiule - se dădea bătut Ducu - îmi scot pălăria.

- Scoate-o, bătrâne, că şi eu am scos-o de atâtea ori.

Firi mai deosebite nici că se putea să existe. Şi cu toate acestea îi lega o prietenie pe care munca în comun o cimentase. Ducu aprecia la Bogdan tocmai acele trăsături care lui îi lipseau. Spontaneitatea, optimismul contagios, însuşirea de a câştiga încrederea oamenilor din primele clipe, capacitatea de a se entuziasma chiar de lucrurile mărunte, umorul.

Datorită firii sale, în primul rând, Bogdan arăta la treizeci de ani ca un tânăr de douăzeci şi cinci. Ducu, a cărui copilărie înţărcase la o vârstă când alţi băieţi din mahalaua Mascaralei încă mai înălţau zmeie şi se fugăreau prin port jucându-se "de-a hoţii şi vardiştii", mai în glumă, mai în serios, îi spunea fiule. Şi se simţea tare mulţumit că "fiul" său făcea parte din grupa lui operativă şi că erau prieteni.

"Cazul Fuiorescu" - deocamdată era doar un "caz" - începuse să-i intereseze pe amândoi în mod deosebit, deoarece, cu flerul lor - rezultat al unei experienţe de mai mulţi ani - întrevedeau că avea să se transforme într-o bătălie înverşunată. Şi-au împărţit rolurile şi Ducu a devenit Nicolae Stamate, fratele inginerului Petre Stamate, mutându-se totodată în garsoniera acestuia din urmă, vecină cu aceea ocupată de aparent inofensivul şi oarecum originalul Lucian Fuiorescu.

Unui lucrător cu oarecare experienţă din cadrul securităţii statului dacă i se oferă prilejul să arunce o privire prin locuinţa unui spion, îşi poate face o imagine - aproximativ exactă - despre firea acestuia. Nu este de loc o figură de stil, dar un apartament poate fi pentru un securist ceva asemănător cu o fişă psihologică. Ceea ce i se cere este să ştie s-o citească. Altfel spus, şi mai exact, adică trebuie să fie un bun psiholog. Psihologia, nefiind o artă ci o ştiinţă, se poate învăţa. Iar dacă mai există, cât de cât, şi aptitudini, ea se poate învăţa temeinic.

Când Ducu a avut prilejul să viziteze garsoniera lui Lucian Fuiorescu, ceea ce l-a izbit de la început a fost ordinea perfectă ce domnea pretutindeni, din vestibul şi până în camera de baie. Pe birou, de pildă, sau pe policioara de deasupra chiuvetei, obiectele erau aranjate într-o perfectă aliniere şi după mărime, ca soldaţii după înălţime. (Ulterior, cu alte prilejuri, avea să constate că ele se găseau totdeauna absolut în acelaşi loc;) Atunci când ai de-a face cu un individ ordonat până la pedanterie, desigur este o naivitate să speri că, datorită neglijenţei acestuia, vei descoperi vreo dovadă a vinovăţiei lui. Asta nu înseamnă că trebuie renunţat la cercetări. Nici Ducu nu renunţă să investigheze. O făcu atent, cu meticulozitatea care îl caracteriza, dar fără vreun rezultat. O clipă sperase - în definitiv speranţa e ceva subiectiv şi nu prea are legătură cu convingerea raţională - că va găsi dacă nu o instalaţie completă pentru developat microfilmele, măcar o sticluţă cu soluţie necesară, hârtie fotografică sau altceva. Căci, fără îndoială, timbrul pe care Iepurele i-l strecurase sub ziar în cofetărie nu fusese decât o microfotografie.

Dar speranţa lui - aşa cum am mai spus-o - se dovedi efemeră. Negăsind însă nimic din ceea ce este necesar pentru a developa un film - dacă ar fi existat Ducu sigur că ar fi găsit, fiindcă se pricepea să caute - nu-i rămânea decât să tragă concluzia că nu lui Fuiorescu îi fusese adresat timbrul - microfotografia - ci altcuiva, el, Fuiorescu, având doar sarcina de a transmite mai departe mesajul.

Trecuseră zece zile de când Ducu devenise Nicolae Stamate, şi Lucian Fuiorescu continua să se comporte în aşa fel, încât ei să nu poată înainta măcar cu un singur pas. La slujbă era cel de totdeauna, acasă nu venea nimeni să-l caute şi, la rândul său, nu vizita pe nimeni. Făcea excepţie cu prietena sa - farmacista - pe la care trecea din când în când.

"Joacă tare, ticălosul!" îşi spuse Ducu ridicându-se ca să-şi pregătească altă cafea. Trebuie să avem răbdare.

Răbdare!.. Răbdarea e una din calităţile de bază ale unui lucrător de securitate. Răbdare avea Ducu destulă.

"Asta dovedeşte cât de periculos este".

Şi tocmai când ajunse la o asemenea concluzie, telefonul a început să sune. O dată... de două ori... de trei ori, de mai multe ori. Faptul că suna nu era un motiv suficient să se grăbească a ridica receptorul. Ştia sigur că nu-l caută nici "şeful", nici Bogdan şi nici altcineva din grupa operativă. Dacă l-ar fi căutat vreunul dintre ei, telefonul ar fi sunat altfel, conform unui cod ştiut numai de ei.