Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Locuia într-o garsonieră, de pe strada Albastră. Nu era însurat. La serviciu se ştia - o recunoştea şi el atunci când era cazul - fusese căsătorit mai de mult cu o modistă ucisă în timpul războiului, cu prilejul primului bombardament al Capitalei. De atunci nu se mai recăsătorise. Acasă nu primea femei. Avea totuşi o prietenă, pe care se ducea s-o viziteze de două ori pe săptămână. O femeie la patruzeci de ani, frumoasă, al cărei trup, în ciuda vârstei, îşi păstrase zvelteţea şi formele graţioase. Din când în când, erau văzuţi la teatru sau la vreun restaurant. Amândoi cam de aceeaşi înălţime, formau o pereche potrivită şi atunci când intrau într-un local erau urmăriţi cu simpatie sau numai admirativ de multe priviri. Prietena lui, Ana Andreescu, "era farmacistă şi celibatară convinsă, fiindcă până acum nu fusese niciodată căsătorită, în schimb, prin viaţa ei trecuseră mulţi bărbaţi. De altfel, legătura cu Lucian Fuiorescu - ce dura numai de vreun an - nu era singura, în afară de acesta, o mai vizitau - şi relaţiile păreau a nu fi mai puţin intime - un ziarist foarte tânăr şi un inginer de asemenea mai tânăr decât ea. În orice caz, cu excepţia frivolităţii, altceva mai grav nu i se putea imputa Anei Andreescu. Cu alte cuvinte, nu exista nici un motiv de suspiciune. De asemenea, nici în ceea ce priveşte pe ceilalţi doi amanţi, ziaristul şi inginerul.

După-amiezile când nu se ducea să-fi vadă prietena, Lucian Fuiorescu şi le petrecea într-un mod destul de original. Pleca la Băneasa să viziteze colţul zoologic. Nu trebuie înţeles că asta se întâmpla absolut în fiecare din după-amiezile sale libere. Dar în ultimele zece zile, în patru după-amiezi acolo s-a dus. La prânz, masa o lua la cantină. De acolo se întorcea acasă. Se odihnea o oră, două, apoi, cu autobuzul, se ducea la Băneasa. După ce plătea taxa de intrare, grăbea spre cuştile maimuţelor. Celelalte animale nu-l interesau. Nici leii, nici tigrii, nici giumbuşlucurile ursuleţilor şi nici somnolenţa pithonului. Parcă în toată grădina nu ar fi existat decât maimuţele.

Dacă în faţa cuştilor maimuţelor era multă lume - şi de obicei era - îşi făcea loc, dârz, cu coatele, până ajungea în primele rânduri, lângă grilaj. Odată ajuns, nu se mai dădea plecat de acolo, până aproape de închidere. Se amuza copios da grimasele, saltimbancăriile şi tumbele neastâmpăratelor maimuţe, de-a valma cu copiii. Nu se întâlnea cu nimeni, nu adresa nimănui un cuvânt. Abia dacă se îndupleca să răspundă la cine ştie ce întrebare naivă a vreunui ţânc. După câteva ore, dezlipindu-se cu părere de rău parcă din faţa cuştilor, pleca. Câteodată făcea haltă la restaurantul din apropiere. Singur la masă, golea o sticlă de bere privind distrat lumea de la celelalte mese sau răsfoind vreun ziar. După aceea, pleca. Nu lua autobuzul decât după ce mergea câteva staţii pe jos. De cele mai multe ori cina în oraş, după care se reîntorcea acasă, totdeauna foarte devreme.

Pe scurt, o existenţă singulară şi inofensivă.

...Şi cu toate acestea!

Ei, dar a venit timpul ca cititorii să afle de ce organele de securitate îl suspicionau pe Lucian Fuiorescu.

Trecuseră exact unsprezece zile de când un individ, care nu putuse fi identificat, introdusese într-o "cutie oarbă de scrisori" un mesaj care nu conţinea decât următoarele cuvinte:

Nu găsesc blacheul. Pune-ţi galoşul!

Bineînţeles, "cutia poştală oarbă" fu pusă imediat sub observaţie. Trecură mai multe zile, însă fără ca cineva să pice în capcană. Cel căruia îi fusese adresat mesajul se lăsa aşteptat. Absenţa era interpretată diferit de cei doi prieteni. Căpitanul Bogdan era de părere că celălalt individ nu venea să ridice poşta fiindcă mirosise că "cutia poştală" era supravegheată, iar prietenul său susţinea că destinatarul nu se prezentase să ridice poşta deoarece lipsea din oraş.

Faptul că erau buni prieteni nu constituia, un motiv ca să fie amândoi, totdeauna, de aceeaşi părere. Dimpotrivă. Şi când se întâmpla aşa, îşi susţinea fiecare punctul său de vedere cu înverşunare. Ulterior, când evenimentele dădeau dreptate unuia dintre ei, cel victorios se adresa celuilalt: - Îţi scoţi pălăria?

- Mi-o scot! accepta acesta, fără nici un fel de părere de rău.

Într-o zi, un individ se apropie de "cutia de scrisori". Se opri în dreptul acesteia, o clipă păru gata să vâre mâna după scrisoare, dar în ultima clipă se răzgândi. Îşi continuă drumul nu însă fără a privi din când în când în urmă, spre a se convinge dacă nu cumva este urmărit. Deşi nu descoperi nimic suspect, spre mai mare siguranţă, reveni în centrul oraşului, schimbând de mai multe ori tramvaiele şi autobuzele. Către orele cinci după-amiază, fu văzut intrând într-o cofetărie de pe Bulevardul Magheru. În local se afla multă lume. Mesele erau toate ocupate. Dar la câteva existau câte un loc sau două libere. Câteva clipe individul, care semăna cu un iepure şi pentru care motiv fu poreclit Iepurele, păru că nu se poate hotărî unde să se aşeze. Până la urmă, optă pentru masa din fundul localului, unde un bărbat foarte "distins" citea ziarul, absent cu desăvârşire la ceea ce se întâmpla în jurul său. Părea atât de absorbit de lectură, încât atunci când Iepurele ceru voie să se aşeze la masa lui, acesta acceptă fără să-şi întrerupă lectura.

Iepurele comandă o cafea şi după ce fata care servea i-o aduse, se puse să scrie nişte ilustrate, vreo patru la număr. Când termină, scoase din buzunar mai multe timbre şi începu să le lipească. Timbrele aveau valori mici, fiindcă pe fiecare ilustrată lipi câte trei dintre ele. Dar în timp ce era ocupat cu această operaţie, la un moment dat, manevrând cu o dibăcie de scamator, împinse cu unghia degetului mic al mâinii sale drepte unul din timbre tocmai sub unul din ziarele de pe masă care aparţinea bărbatului distins, şi acum în aceeaşi măsură absorbit de lectură. Scurt timp după aceea, Iepurele chemă fata, plăti şi părăsi localul.

Abia după vreo zece minute domnul distins, terminând lectura, se hotărî să plece şi el. Împături tacticos ziarul şi îl puse pe masă deasupra celorlalte. Dar, ca şi când abia acum ar fi descoperit o informaţie care îi scăpase, trase mai aproape teancul de ziare ca să poată citi. Şi în timp ce din nou păru absorbit de lectură, bâjbâi pe dedesubt cu degetele, căutând timbrul. Când îl găsi, îl strecură pe nesimţite în palmă şi din palmă într-unul din buzunăraşele vestei.

Individul acesta nu era altcineva decât Lucian Fuiorescu.

Din păcate, sublocotenentul Picioruş, care până atunci nu-l pierduse o clipă din ochi pe Iepure, curând după ce acesta părăsi cofetăria, îi pierdu urma. Iepurele intră la I.S.E. şi oricât se strădui Picioruş să-i dea de urmă nu izbuti. Probabil că Iepurele se simţise urmărit şi spălase putina eclipsându-se prin cealaltă uşă. Sau poate, pur şi simplu, dintr-un exces de prudenţă, fără să ştie că e urmărit, căutase să-şi piardă urma. În orice caz acuma Picioruş nu mai avu nici o îndoială că Iepurele se dusese să ridice "corespondenţa" din "cutia oarbă de scrisori", dar că se răzgândise în ultimul moment, probabil sub impulsul acelui instinct care, la indivizii obişnuiţi să trăiască în afara legii, funcţionează fără greş întocmai ca la fiare. Un om care foloseşte toate trucurile ca să nu ducă după sine o "coadă", numai om cinstit nu putea fi.

Nici a doua zi şi nici în zilele următoare grupă lor operativă nu izbuti să dea de urma Iepurelui. Acesta intrase parcă în pământ.