Theodor Constantin: Căpitanul de cursă lungă

Când telefonul începea să sune, de cele mai multe ori nu ridica receptorul. Ştia - se convinsese în primele două zile - că la capătul celălalt al firului era o prietenă sau o cunoştinţă, a "fratelui" său, inginerul Petre Stamate. Inginerul acesta avea atâtea prietene şi atâtea cunoştinţe, încât Ducu răguşise explicând fiecăreia că "fratele" său fusese detaşat pentru câteva luni la un şantier din Oltenia. Câteodată, atunci când se plictisea sau pur şi simplu ca să se convingă, răspundea la telefon. Din acest ultim motiv ridică şi acum receptorul.

- Casa inginerului Petre Stamate? auzi întrebând o voce de bărbat.

- Da, casa inginerului Petre Stamate. Numai că dânsul e plecat, detaşat pentru mai multe luni în provincie, repetă Ducu ceea ce numea el "poezia".

- Dumneavoastră cine sunteţi?

- Fratele lui.

Ducu auzi în receptor un hohot batjocoritor de râs.

- Sunteţi, într-adevăr, fratele inginerului?

- Vă arde de glume, domnule? Dacă vă arde de glume închid imediat. Aveţi cumva de făcut o comunicare pentru fratele meu?

- Nu, nu închideţi! Ascultaţi! Ştiu precis că nu sunteţi fratele inginerului Petre Stamate. Dar asta este altă mâncare de peşte, mult mai puţin gustoasă decât aceea pe care sunt gata să v-o ofer eu. Luaţi seama! Peste un minut - poate ceva mai mult - o doamnă va coborî pe scări. O doamnă blondă, trecută de prima tinereţe. Doamna aceasta va avea în mână un geamantănaş de culoare neagră. Ei bine, sunt în măsură să vă informez că, pe dumneavoastră, conţinutul geamantănaşului vă interesează în mod deosebit. Sper că nu veţi lăsa să vă scape o asemenea ocazie, fără exagerare extraordinară. Mult succes, domnule securist.

Şi îi închise telefonul.

Nu o dată Ducu se găsise în împrejurări neobişnuite când salvarea propriei sale vieţi sau reuşita unei acţiuni depinsese de o hotărâre luată pe moment. Cu toate acestea, niciodată nu i se păruse atât de greu să ia o hotărâre ca în clipa când necunoscutul de la celălalt capăt al firului întrerupse convorbirea. Fulgerător, un noian de gânduri îl invadară. Iată, exista cineva care cunoştea adevărata sa identitate. Mai mult decât atât, era cineva care - dacă nu se lăudase - cunoştea şi motivul pentru care luase ipostaza lui Nicolae Stamate. Asta era grav. Dacă necunoscutul acela era un duşman, toată acţiunea însemna că e compromisă. Pe urmă povestea cu doamna cea blondă care dintr-un moment într-altul trebuia să coboare pe scări. Dar oare avea într-adevăr să coboare? Nu cumva era o cursă? Nu cumva acela care îi telefonase încerca să-l determine să se deconspire singur? Nu cumva cel care îi telefonase era chiar Lucian Fuiorescu?

"Probabil că e o cursă!" îşi spuse privind, în panică mereu crescândă, secundarul ceasornicului care se grăbea, se grăbea...

Dar mai vertiginos galopau gândurile. Dacă totuşi era adevărat? Dacă informatorul, din motive pe care nu le cunoştea şi, deocamdată cel puţin, nici nu le putea bănui, îi vânduse un "pont"? Dacă în geamantănaşul acelei doamne exista tocmai ceea ce le lipsea ca să poată fi demascat Lucian Fuiorescu? Nu afirmase informatorul că ştia de ce împrumutase o identitate străină? Ce, nu se mai văzuseră cazuri de "vânzare" din motive de răzbunare? Ducu nu se afla la prima lui misiune şi ştia din experienţa de până acum că în materie de activitate subversivă totul este posibil. "Cu toate acestea..."

Cu toate acestea, misiunea lui era clară. Ca s-o poată duce până Ia capăt, înainte de toate trebuia să nu se deconspire. Asupra acestui lucru îi atrăsese atenţia şi şeful său.

Neputând rezista tentaţiei, deschise uşurel uşa şi ascultă. Auzi paşi... Cineva cobora... Toc-tocul ce se auzea nu lăsa nici o îndoială că pe scări cobora o femeie. În clipa următoare o şi văzu şi o recunoscu. Era persoana indicată de către anonimul informator. O femeie plinuţă, blondă, trecută de prima tinereţe, dar încă frumoasă. Era la vârsta când o femeie izbuteşte să mai tenteze doar băieţii foarte tineri... Dar parcă nu-i era cu desăvârşire necunoscută. Parcă o mai văzuse cândva. Dar acum nu avea timp să-şi amintească dacă o cunoscuse şi cine anume era. Acuma trebuia să se hotărască. Informaţia fusese deci exactă. Doamna blondă ţinea în mână un geamantănaş din piele de culoare neagră. Un singur amănunt informatorul uitase să i-l comunice la telefon: că doamna blondă va avea în gură un ţigaret de chihlimbar. Şi nu unul subţirel şi delicat - ca pentru o doamnă - ci coşcogeamite ţigaretul, gros şi lung.

Ca să ajungă în dreptul uşii dinapoia căreia se afla el ascuns, doamna blondă mai trebuia să coboare şase trepte. Deci în şase secunde trebuia să se hotărască. "De unde naiba o cunosc?" îşi spuse, hotărât să acţioneze. Atunci când avea să coboare şi ultima treaptă, îi va ieşi în întâmpinare şi-i va spune: - Vă cer iertare, doamnă, că vă... acostez, dar n-am încotro. Trebuie neapărat să vă aduc la cunoştinţă ceva care are să vă intereseze în gradul cel mai înalt, întrucât se referă la persoana dumneavoastră. Vreţi să intraţi numai pentru câteva minute? E în interesul dumneavoastră, doamnă.

Iat-o coborând şi ultima treaptă. Gata, trebuia să se hotărască. Trebuia să afle ce conţine geamantănaşul de piele. Dar tocmai când fu pe punctul de a deschide uşa, dintr-o dată ştiu cine este femeia blondă.

"Cum de n-am recunoscut-o imediat pe tanti Aspasia!" îşi spuse cu ciudă.

Acum chiar că ar fi fost o prostie să se descopere. Dacă îl recunoştea? Desigur, era puţin probabil. Totuşi, de ce să rişte?

Tanti Aspasia trecu prin faţa apartamentului dinapoia uşii căruia pândea Ducu. O auzi coborând scările spre parter. Aşteptă puţin, după aceea deschise uşa, hotărât s-o urmărească. Începu să coboare treptele. Când ajunse în holul blocului, tanti Aspasia se afla acum în stradă. Ieşi după ea, dar abia mai apucă s-o vadă urcându-se în limuzina neagră. Limuzina,cu numărul 8379, pe care o zărise de la fereastră, limuzina în preajma căreia se jucase fetiţa ce avea vârsta Ingridei.

Şi o clipă mai târziu, maşina dispăru după colţul străzii.

CAPITOLUL II

Câţi ani trecuseră? Douăzeci şi şapte!.. Da, trecuseră douăzeci şi şapte de ani de când el, un băiat de cincisprezece ani, păcălit de perfidia ei uricioasă, a "tantei Aspasia", oprise acceleratul de la miezul nopţii.

Şi-o amintea cum arătase cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. Tare mai fusese frumoasă pe atunci. Frumoşi ochii bruni cu sprâncenele groase şi potolit arcuite, frumoasă gura cu buze puţin cam prea pline, dar roşii, frumos părul de culoarea grâielor coapte, frumoase gropiţele care îi apăreau în obraji când râdea. Fusese frumoasă şi, ciudat, la prima vedere frumuseţea ei părea rurală. Cu ani în urmă, acelora ce o vedeau pentru prima dată, le venea în minte imediat că ia şi fota i-ar fi scos şi mai mult în evidenţă frumuseţea. Pe urmă însă, la o mai atentă privire, descopereau că farmecul chipului ei se datora unui anumit fel de nobleţe care se degaja din întreaga ei făptură. Ducu, de câte ori se gândise la ea, fusese convins că dacă ei, copiii, o strigaseră "tanti Aspasia", iar femeile din mahala "madam Aspasia", aceasta se datorase tocmai acestei particularităţi a frumuseţii ei.

Douăzeci şi şapte de ani trecuseră din noaptea când, la îndemnul ei, păcălindu-l pe cantonier, oprise acceleratul în plin câmp. Băiatul de cincisprezece ani care fusese nu-şi dăduse atunci seama că "tanti Aspasia" îl dusese de nas. Atunci, băiatul de cincisprezece ani crezuse că, ajutând-o, îi dă posibilitatea să dovedească nevinovăţia lui nea Şuncărică.