Walter Miller Jr - Cantică pentru Leibowitz

Fratele Francis din Utah n-ar fi descoperit relicvele sfinte dacă, în Postul Paştelui pe care, ca tânăr novice, trebuia să-l ţină în deşert, nu l-ar fi întâlnit pe acel pelerin încins cu o fâşie de pânză în jurul coapselor.

Adevărat, până atunci fratele Francis nu mai văzuse vreun pelerin îmbrăcat astfel, dar imediat ce-şi revenise din nemărginita uimire pricinuită de apariţia lui la marginea orizontului, ca un punct neînsemnat prins în aburul tremurător ridicat de arşiţă, fu convins că ochii nu-l înşelaseră. Punctul se întrupă din luciul ca de oglindă al şoselei ajunsă o ruină, la început parcă lipsit de picioare, dar având un cap minuscul, şi părând să se apropie, mai degrabă zvârcolindu-se decât mergând, ceea ce-l făcu pe fratele Francis să strângă crucifixul în mână şi să murmure unul sau chiar două Ave Maria. Punctul sugera o lighioană pipernicită adusă pe lume de demonii pârjolului care bântuiau pământul la amiază, moment în care toate creaturile în stare să se mişte prin deşert (ân afara vulturilor şi a celor câţiva pustnici precum Francis) zăceau neclintite în vizuini ori se ascundeau sub stânci pentru a scăpa de grozăvia soarelui. Doar ceva monstruos, anormal sau cu mintea rătăcită ar fi păşit încoace cu atâta hotărâre la acea oră din zi.

Fratele Francis înălţă în grabă o rugăciune către Sfântul Paul Ciclopul, patronul avortonilor, pentru a se apăra de nefericiţii lui protejaţi. (Fiindcă pe vremea aceea cine nu ştia că pământul era înţesat de monştri? Potrivit canoanelor Bisericii şi legii nescrise a Naturii, celor născuţi vii li se îngăduia să trăiască şi, dacă aveau putinţa, cei care-i aduseseră pe lume îi ajutau să ajungă la maturitate. Chiar dacă nu în litera ei, legea era respectată atât cât să contribuie la menţinerea unei populaţii răzleţe alcătuită din monştri adulţi care de multe ori îşi alegeau ca loc de peregrinare ţinuturile cele mai pustii, unde dădeau târcoale focurilor aprinse noaptea de cei ce călătoreau prin preerie.) Într-un târziu, smulgându-se din aburii arşiţei şi intrând în aerul clar, punctul se transformă într-un pelerin aflat încă departe; şoptind un Amen, fratele Francis dădu drumul crucifixului.

Pelerinul era un bătrânel cu barbă stufoasă şi picioare ca nişte fuse, care avea un toiag, o pălărie înaltă şi o desagă din piele plină cu apă, atârnată pe umăr. Prea mesteca şi scuipa încântat ca să fie luat drept spirit şi părea din cale-afară de plăpând şi nevolnic pentru a reuşi să bage pe cineva în răcori ori pentru a-şi alege ca îndeletnicire jaful la drumul mare. Cu toate astea, fără să scoată un sunet, Francis se trase mai la adăpost de ochii lui şi se ghemui în dosul unui morman de piatră sfărâmată, de unde să nu-i scape nimic, dar să nu fie văzut. Deşi rare în plin deşert, întâlnirile între doi oameni care nu se cunoşteau deveneau prilejuri de suspiciune reciprocă şi erau marcate, din ambele părţi, de preparative în vederea unui eveniment ce se putea dovedi fie amical, fie războinic.

Abaţia nu era vizitată de mireni ori de străini mai des de două-trei ori pe an, în ciuda oazei care-o ajutase să supravieţuiască şi care ar fi transformat-o într-un refugiu firesc pentru drumeţi, dacă drumul, socotind felul cum se călătorea atunci, n-ar fi fost unul dintre acelea care nu pornea de undeva şi nici nu ducea spre un loc anume. Pesemne că-n vremurile de demult, acest drum fusese o părticică din ruta cea mai scurtă dintre Great Salt Lake şi Old El Paso; la sud de abaţie, el intersecta o fâşie asemănătoare, din piatră sfărâmată, care se întindea spre est şi spre vest. În ultimul timp, încrucişarea de drumuri era măcinată mai mult de vreme decât de om.

Pelerinul se apropie cât să poată da bineţe şi să fie auzit, însă novicele rămase ascuns în dosul mormanului de moloz. Necunoscutul avea într-adevăr o legătură murdară din pânză de sac în jurul coapselor, singurul articol de îmbrăcăminte în afara pălăriei şi a sandalelor. Înainta greoi şi îndârjit, călcând cu un şchiopătat mecanic, ajutându-şi în acelaşi timp piciorul beteag cu toiagul masiv. Mersul lui ritmic era acela al unui drumeţ care a bătut drum lung şi are încă mult de mers. Pătrunzând însă în zona ruinelor uitate de timp, rări pasul şi zăbovi o clipă, uitându-se în jur.

Francis se ghemui şi mai mult.

Printre mormanele de moloz rămase de la grupul de clădiri vechi ce se înălţaseră aici odinioară nu puteai afla adăpost de nemilostenia soarelui, dar unele dintre lespezile mai mari puteau totuşi oferi oarece mângâiere şi răcoare pentru unele părţi ale trupului, lucru cunoscut de drumeţii cunoscători în ale deşertului, aşa cum se dovedi curând şi pelerinul, care privi câteva clipe în jur, căutând o piatră de dimensiuni potrivite. Cu o mişcare aprobatoare din cap, fratele Francis băgă de seamă că bătrânul nu se apucă să tragă imediat de piatră, ci se ţinu la oarecare distanţă de ea şi, folosindu-şi toiagul drept pârghie şi un pietroi drept punct de sprijin, o dislocă pe cea mai grea până când nelipsita creatură aflată dedesubt, de astă dată un şarpe, se târî afară. Călătorul îl ucise fără prea multă tragere de inimă, cu toiagul şi azvârli în lături cadavrul care încă se zvârcolea. Acum că scăpase de ocupantul locşorului rece de sub lespede, pelerinul o răsturnă, devenind noul ei stăpân. După aceea, îşi ridică partea din spate a legăturii din jurul coapselor, se aşeză cu fesele descărnate pe partea relativ rece a lespezii, îşi scoase sandalele dintr-o mişcare şi-şi apăsă tălpile picioarelor pe pământul nisipos şi răcoros. Împrospătat astfel, îşi mişcă degetele picioarelor, zâmbi larg arătându-şi gingiile lipsite de dinţi şi începu să îngâne un cântec. Curând, porni să cânte cu jumătate de glas un soi de litanie, într-un dialect necunoscut novicelui. Amorţit de poziţia ghemuită în care stătea, fratele Francis se foi negăsindu-şi locul.

Tot cântând, pelerinul scoase dintr-o legătură o bucată de pâine uscată şi un colţ de brânză. Apoi tăcu şi, jidicându-se în picioare o clipă, strigă moale, cu un soi de behăit pe nas, în dialectul vorbit în ţinut: „Binecuvântat fie Adonoi Elohim, Rege peste Toate, care face ca pâinea să răsară din pământ.” Terminând de spus acestea, se aşeză din nou şi începu să mănânce.

Rătăcitorul a bătut cale lungă, într-adevăr, gândi fratele Francis, care nu auzise ca vreun ţinut aflat prin apropiere să aibă un monarh cu un asemenea nume ciudat arogându-şi calităţi atât de ieşite din comun. Bătrânul pornise într-un pelerinaj de penitenţă, se aventură să creadă fratele Francis — pesemne până la „capela sfântă” de la abaţie, deşi „capela” încă nu primise oficial acest titlu, iar „sfântul” încă nu fusese canonizat. Fratele Francis nu reuşi să explice altfel prezenţa bătrânului rătăcitor pe drumul care nu ducea nicăieri.

Pelerinul nu se grăbea să mănânce pâinea şi brânza şi, pe măsură ce neliniştea dintru început se risipi, novicele deveni din ce în ce mai nerăbdător. Regula tăcerii ce trebuia respectată pe perioada Postului nu-i îngăduia să intre în vorbă din proprie iniţiativă cu bâtrânul, însă dacă ieşea din ascunzătoarea oferită de mormanul de dărâmături înainte ca insul să plece, era sigur că ar fi fost văzut sau auzit, ori, înainte de încheierea Postului Mare, nu avea voie cu nici un chip să-şi părăsească locul retras pe care şi-l găsise.