Walter Miller Jr: Cantică pentru Leibowitz

Ochii abatelui căzură pe ciboriu. Ea îl luă de jos înainte ca el să reuşească s-o împiedice.

— Nu! icni răguşit şi încercă să-l prindă între degete.

Se dovedise mai iute decât el şi trebui să plătească sforţarea printr-o nouă întunecare a minţii. Când îşi recăpătă cunoştinţa şi înălţă capul, nu reuşi să vadă decât ca prin vis. Ea era încă în genunchi şi stătea în faţa lui. Într-un târziu, îşi dădu seama că ţinea cupa în mâna stângă, iar în dreapta, între degetul mare şi arătător, strângea delicat o singură împărtăşanie. Oare i-o oferea lui, ori era doar o nălucire, aşa cum îşi închipuise mai devreme că vorbise cu Fratele Pat?

Aşteptă ca pânza aburoasă să i se ridice de pe ochi. De astă dată, privirea nu voi să i se limpezească decât parţial.

— Domine, non sum dignus… , şopti el, sed tantum dic verbo…

Primi cuminecătura din mâna ei. Ea puse capacul pe ciboriu şi aşeză vasul într-un loc mai ferit, sub o piatră ieşită în afară. Nu apelă la gesturi convenţionale, dar delicateţea cu care se purta cu vasul îl convinse de un singur lucru: simţea Prezenţa Sfintei Fecioare de sub văluri: ea, care deocamdată nu putea folosi cuvinte şi nici nu era în stare să le înţeleagă, făcuse totul de parcă ar fi primit î ndrumări directe, ca răspuns la încercarea lui de a o boteza fără consimţământul ei.

Încercă să-şi concentreze privirea, pentru a vedea încă o dată chipul acelei fiinţe care îi comunica doar prin gesturi: „Eu” n-am nevoie de prima ta Împărtăşanie, Omule, dar sunt vrednică să-ţi ofer această Împărtăşanie a Vieţii. Acum înţelese ce reprezenta ea şi scânci moale când încercă din nou, fără a reuşi, să-şi concentreze privirea asupra ochilor reci, verzi şi neclintiţi, ai celei ce se născuse liberă.

— Magnificat anima mea Dominam, susură vocea lui. Sufletul meu dă măreţie lui Dumezeu, iar spiritul meu se bucură întru Dumnezeu, Mântuitorul meu: fiindcă El şi-a coborât ochii asupra slujnicei Sale… Vru s-o înveţe aceste cuvinte ca ultimă faptă a sa pe Pământ, fiindcă era sigur că ea avea ceva în comun cu Fecioara care le rostise.

Magnificat anima mea Dominum et exultavit spiritus meus in Deo, salutari meo, quia respexit humilitatem…

Până să termine de spus vorbele, rămase fără vlagă. Ochii i se împâcliră şi nu reuşi nici măcar să-i distingă prezenţa. Simţi însă atingerea degetelor reci pe frunte şi o auzi spunând un singur cuvânt:

— Trăieşte.

Apoi dispăru. Îi auzi vocea îndepărtându-se printre ruine:

— la la la, la-la-la…

Imaginea acelor ochi reci şi verzi dăinui cât viaţa în mintea lui. Nu se întrebă de ce voise Dumnezeu ca din umărul doamnei Grales să crească o creatură de o nevinovăţie primară, sau de ce îi dăduse darurile supranaturale ale Edenului — acele daruri pe care Omul încercase să le smulgă înapoi, cu forţa, Cerului, după ce le pierduse prima oară. În ochii aceia văzuse nevinovăţia dintru început şi promisiunea renaşterii. Singura privire fusese pentru el un dar şi, de aceea, vărsă lacrimi de recunoştinţă. Mai apoi îşi lăsă faţa în noroi şi aşteptă.

Ochilor, urechilor sau simţurilor nu li se mai revelă nimic altceva.

Cântând, urcară copiii pe navă. Rostiră îndemnuri vechi, cântate dintotdeauna de călători prin spaţiu şi-i ajutară pe copii, unul după altul, să ajungă în braţele surorilor. Cântară din inimă, încercând să risipească teama celor mici. Când orizontul se lumină a erupţie, cântecul încetă. Ultimul copil urcase în navă. În timp ce călugării suiau treptele, orizontul se trezi la viaţă. Zarea deveni o dungă roşiatică. O formaţiune de nori se formă instantaneu pe cerul adineauri senin. Călugării aflaţi încă pe scară îşi feriră chipurile de luminile orbitoare. Când acestea dispărură, îşi continuară urcuşul.

Chipul lui Lucifer apăru ca o ciupercă înfiorătoare deasupra norilor proaspăt născuţi, înălţându-se încet, ca un titan care se ridica în picioare după secole de întemniţare pe Pământ.

Se auzi un ordin răstit. Călugării reîncepură să urce. Curând, ajunseră în navă.

După ce păşi înăuntru, ultimul dintre călugări se opri o clipă. Rămase în bocaportul deschis şi-şi scoase sandalele.

— Sic transit mundus, murmură el, întorcându-şi privirea spre strălucirea din depărtări.

Bătu tălpile sandalelor una de alta, scuturând praful de pe ele. Aureola cuprinsese deja o treime din ceruri. Se scărpină în barbă, mai aruncă o ultimă privire spre ocean, apoi se trase înapoi şi închise bocaportul.

Urmă o înceţoşare, o explozie orbitoare, un ţiuit sfredelitor şi nava se azvârli spre cer.

Brizanţii se izbeau monoton de ţărmuri, azvârlind resturi plutind în derivă. Un hidroavion abandonat ajunse dincolo de zona brizanţilor. După o vreme, talazurile îl prinseră în încleştarea lor şi-l azvârliră pe ţărm, alături de resturile aduse de ape. Se lăsă pe o parte şi-şi frânse o aripă.

În valuri se zbenguiau creveţii, peştii ce se hrăneau cu ei şi rechinul care, în brutalitatea oarecum sportivă a mării, îi socotea o hrană grozavă.

Vântul se stârni de peste ocean, aducând cu sine un giulgiu de cenuşă fină şi alburie. Vânturată de brizanţi, cenuşa se duse la fund. Brizanţii purtară creveţii morţi către ţărm, laolaltă cu resturile. Apoi măturară şi peştii. Rechinul înotă spre apele cele mai adânci şi rămase în aşteptare, în curenţii reci şi curaţi. Se vădeau semnele unui anotimp foarte sărăcăcios.

Autorul aduce mulţumirile şi recunoştinţa sa tuturor celor care, în diferite moduri, au contribuit la realizarea acestei cărţi, îndeosebi şi explicit următorilor: domnului şi doamnei W. M. Miller senior, domnilor Don Congdon, Anthony Boucher şi Alan Williams, doctorului Marshal Taxay, cuviosului Alvin Burggraff, Sfinţiilor lor Francis şi Clare, şi lui Mary, din motive cunoscute fiecăruia dintre ei.