Walter Miller Jr - Cantică pentru Leibowitz

Zerchi chicoti.

— Bine, doamnă Grales. O să-ţi ascult confesiunea, dar mai întâi am de rezolvat ceva. Vino la Capela Sfintei Fecioare peste vreo jumătate de oră. E bine aşa?

— Daa, fii binecuvântat, Părinte. Dădu din cap recunoscătoare. Abatele ar fi putut să jure că şi Rachel dăduse din cap, imitând mişcarea femeii.

Alungă acest gând şi se îndreptă spre garaj. Un postulant îi aduse automobilul. Sui în el, formă destinaţia şi se rezemă de spătarul scaunului în vreme ce dispozitivul automat de control băgă în viteză şi porni automobilul spre poartă. Când să iasă, abatele o văzu pe fată stând pe marginea drumului. Avea copilul cu ea. Apăsă grăbit pe butonul ANULAREA COMENZII. Automobilul se opri. „Aştept” se auzi vocea robotului.

Fata purta un aparat gipsat care-i prindea şoldurile de la brâu până la genunchiul piciorului stâng. Se sprijinea într-o pereche de cârje şi gâfâia, ţinându-şi capul în pământ. Reuşise cumva să iasă din casa de oaspeţi şi să treacă de poartă, dar se vedea limpede că nu putea ajunge mai departe. Copilul se ţinea de una din cârje şi privea cu ochi mari la traficul de pe autostradă.

Zerchi deschise portiera şi coborî încet. Ea ridică ochii din pământ şi-l văzu, apoi îşi mută privirea în altă parte.

— De ce te-ai dat jos din pat, copila mea? întrebă el blând. N-ar trebui să umbli, mai ales cu fractura aceea de şold. Unde crezi c-o să ajungi aşa?

Ea îşi mută greutatea de pe un picior pe altul şi pe chip îi apăru un rictus de durere.

— În oraş, răspunse ea. Trebuie să plec. E urgent.

— Nu poate fi atât de urgent să n-o poată face altcineva în locul tău. O să-l chem pe Fratele…

— Nu, părinte, nu! Nimeni n-o poate face în locul meu. Trebuie să ajung în oraş.

Minţea. Era sigur că minţea.

— Bine, atunci. Te duc eu în oraş. Tot merg într-acolo.

— Nu! Merg pe jos! Sunt… Făcu un pas şi icni. Zerchi o prinse să nu cadă.

— Nici măcar dacă ţi-ar ţine Sfântul Cristofor cârjele şi tot n-ai putea merge pe jos până în oraş, copilă. Hai, uşurel, să te ducem înapoi în pat.

— Trebuie să merg acolo, serios! strigă ea, furioasă.

Speriat de explozia de furie a mamei, copilul începu să plângă monoton. Ea încercă să-l liniştească, apoi se înmuie.

— Bine, părinte. Mă duci până în oraş?

— N-ai ce căuta acolo.

— Dacă-ţi spun că trebuie să ajung acolo!?

— Bine, bine. Să te ajut să urci… copilul… acum tu.

Copilul urlă dezlănţuit când preotul îl ridică şi îl puse în automobil, alături de mamă. Se agăţă disperat de ea şi continuă să scâncească monoton. Din cauza pansamentelor largi şi umede şi a părului pârlit, abatelui Zerchi îi veni greu să stabilească sexul copilului dintr-o privire, dar bănui că era fetiţă.

Formă din nou destinaţia. Automobilul aşteptă până apăru o breşă în trafic, apoi intră pe autostradă şi se înscrise pe banda de viteză medie. Două minute mai târziu, apropiindu-se de tabăra Steaua Verde, dădu comanda de trecere pe banda de viteză minimă. Îmbrăcaţi cu rase şi cu glugile pe cap, cei cinci călugări mărşăluiau cu paşi rari şi solemni, formând un şir în faţa cortului. Se deplasau încoace şi încolo sub panoul anunţând că acolo se afla Tabăra de Caritate, dar atenţi să nu treacă dincolo de el. Pe pancartele cu vopseaua încă umedă scria:

ABANDONAŢI ORICE SPERANŢĂ

VOI

CARE INTRAŢI AICI.

Zerchi avusese de gând să oprească şi să discute cu ei, dar, având fata în automobil, se mulţumi să-i privească atent când trecu pe alături. Cu glugile raselor pe cap şi mergând ca într-o procesiune lentă şi funerară, novicii creau, într-adevăr, efectul dorit. Era puţin probabil că funcţionarii de la Steaua Verde se vor ruşina si vor muta tabăra mai departe de mănăstire, mai ales că un grup zgomotos de zurbagii, lucru de care ştia încă de când pornise de la abaţie, apăruse ceva mai devreme, proferând insulte şi aruncând cu pietre în pancartele purtate de pichetul format din călugări. Pe marginea autostrăzii erau parcate două maşini de poliţie, iar câţiva poliţişti stăteau în apropiere, urmărind totul cu chipuri impasibile. Întrucât grupul de zurbagii apăruse ca din senin, iar maşinile de poliţie sosiseră imediat după aceea, exact la vreme pentru a împiedica pe unul dintre ei să smulgă o pancartă din mâinile unui novice, şi întrucât un funcţionar de la Steaua Verde plecase valvârtej să obţină un ordin judecătoresc, abatele bănuia că acţiunea de şicanare fusese plănuită tot atât de atent ca şi demonstraţia de protest, tocmai pentru a permite funcţionarului să facă rost de actul oficial. Probabil că acesta va fi emis, dar, până când urma să fie pus în aplicare, abatele Zerchi nu intenţiona să-i retragă pe novici.

Aruncă o privire la statuia pe care muncitorii taberei o înălţaseră lângă poartă. Îl făcu să se cutremure. O recunoscu drept una dintre imaginile umane alcătuite din elemente disparate, derivate din teste psihologice pe eşantioane mari, în care subiecţilor li se dădeau desene şi fotografii ale unor persoane necunoscute şi li se puneau întrebări de genul: „Pe care aţi dori să-l cunoaşteţi?” sau „Care credeţi că ar fi părintele cel mai bun?” sau „Pe care l-aţi ocoli?” sau „Care credeţi că e criminal?” Din fotografiile alese ca fiind cele mai „iubite” sau cele mai „detestate”, în funcţie de întrebări, computerul formula, în urma rezultatelor testului de masă, o serie de „chipuri agreate” de oricine, fiecare capabile să evoce o judecată la prima vedere a personalităţii respective.

Zerchi observă cu groază că această statuie semăna în mod vădit cu unele dintre cele mai efeminate imagini prin care artişti mediocri ori submediocri deformaseră în mod tradiţional personalitatea lui Cristos. Chipul dulce-bolnăvicios, ochii goi de expresie, buzele trădând nemulţumirea şi braţele răsfirate în lături închipuind un gest de îmbrăţişare. Şoldurile îi erau late ca ale unei femei, iar forma pieptului sugera existenţa sânilor, doar dacă nu era vorba cumva de faldurile veşmântului. Sfinte Dumnezeu al Golgotei, suspină abatele Zerchi, aşa Te vede gloata?

Doar făcând un mare efort îşi putea imagina statuia spunând: „Lăsaţi copiii să vină la mine”, văzând-o mai curând rostind: „Dispăreţi de lângă mine în focul etern, blestemaţilor”, ori biciuind zarafii şi alungându-i din Templu.

Ce întrebare li se pusese subiecţilor, pentru ca în mintea lor să se nască acest chip care să satisfacă sentimentele gloatei? Era un christus anonim. Explicaţia de pe soclul statuii spunea: ALINARE. Fără îndoială că funcţionarii de la Steaua Verde constataseră asemănarea acestei statui cu reprezentarea lui christus, tradiţional înfrumuseţată de artiştii proşti. Numai că acum o aruncaseră pe platforma unui camion, cu un steag roşu legat de un deget, iar asemănarea dorită era greu de dovedit.

Fata ţinea o mână pe clanţa portierei; urmărea tabloul de comandă al automobilului. Zerchi formă repede BANDA DE VITEZĂ. Automobilul ţâşni din nou înainte. Ea îşi luă mâna de pe clanţă.

— O mulţime de vulturi astăzi, spuse el încet, aruncând o privire pe geam.

Fata rămăsese cu chipul împietrit. O privi cercetător o clipă.

— Ai dureri, fiica mea?

— N-are importanţă.

— Oferă-le Cerului, copilă.

Ea îl măsură cu răceală.

— Crezi că-i va aduce bucurie lui Dumnezeu?

— Dacă tu le oferi, da.

— Nu pot înţelege un Dumnezeu care se bucură de durerea copilului meu!