Walter Miller Jr: Cantică pentru Leibowitz

Preotul se crispă.

— Nu, nu! Nu durerea îl bucură pe Dumnezeu, copila mea. Cerul se bucură de puterea sufletului în credinţă şi speranţă şi dragoste, î n ciuda suferinţelor trupeşti. Durerea e aidoma ispitei negative. Dumnezeu nu se bucură de ispitele care vatămă trupul; El se bucură atunci când sufletul se înalţă dincolo de ispită şi spune: „Pleacă, Satana.” E acelaşi lucru cu durerea, care e adesea o ispită spre disperare, furie, pierdere a credinţei…

— Nu-ţi mai bate gura degeaba, părinte. Eu nu mă plâng. Copilul însă, da. Numai că el nu-ţi înţelege predica. Dar îl doare. Poate suferi, dar nu poate să înţeleagă.

La asta ce pot răspunde? se întrebă, mut, Zerchi. Să-i mai spun o dată că Omului i s-a oferit o nepăsare divină, dar a renunţat la ea în Eden? Că acest copil era o celulă din Adam şi, prin urmare… Era adevărat, dar ea avea un copil bolnav, suferea şi n-ar fi vrut să-l asculte.

— N-o face, fiica mea. Te rog să n-o faci.

— O să mă mai gândesc, spuse ea cu răceală.

— Demult, când eram copil, am avut o pisică, murmură rar abatele. Era de fapt un motan mare şi cenuşiu, cu omoplaţi solizi ca de buldog, iar capul şi gâtul la fel, şi avea acea insolenţă lenevoasă care le face pe unele pisici să arate ca însuşi Diavolul. Era un motan în stare pură. Te pricepi la pisici?

— Puţin.

— Cei care le iubesc nu se pricep la pisici. Nu poţi iubi toate pisicile dacă le cunoşti, iar cele pe care le poţi iubi, dacă le cunoşti, sunt acelea care nu plac iubitorilor de pisici. Zeke era exact tipul ăsta de pisică.

— Asta are o morală, nu? Fata îl urmărea bănuitoare.

— Numai că l-am ucis.

— Încetează. Nu mă interesează, indiferent ce-ai spune.

— L-a lovit un camion şi i-a strivit picioarele dinapoi. S-a târât în beci. Din când în când scotea câte-un sunet, aşa cum fac pisicile când se încaieră, şi se zbătea puţin. „Ar trebui omorât”, îmi ziceau mereu ai mei. După câteva ore a ieşit târâş. Mieunând, cerând ajutor. „Trebuie distrus,” spuneau ai mei. N-am vrut să-i las s-o facă. Spuneau că-i o cruzime să-l las să trăiască. Până la urmă, am zis că o voi face chiar eu, dacă tot trebuia. Am luat o puşcă şi un hârleţ şi l-am dus la marginea pădurii. L-am întins pe pământ cât am săpat groapa. Apoi l-am împuşcat în cap. Puşca era de calibru mic. Zeke s-a zvârcolit de câteva ori, apoi s-a ridicat şi a început să se târâie către nişte tufe. L-am împuşcat din nou. A rămas nemişcat, de aceea am crezut că murise şi l-am pus în groapă. După ce am pus peste el câteva hârleţe de pământ, Zeke s-a ridicat şi a ieşit din groapă, începând să se târâie din nou către tufiş. Eu plângeam mai tare decât motanul. A trebuit să-l ucid cu hârleţul. A trebuit să-l pun înapoi în groapă şi să folosesc lama hârleţului ca pe un satâr şi, cât l-am hăcuit, Zeke s-a zbătut. Mai târziu, mi s-a spus că era doar reflexul nervilor spinali, dar eu n-am crezut. Voia să ajungă la tufişurile acelea şi să moară ca o pisică, numai să fie lăsat în pace — în demnitate. Zeke n-a fost decât o pisică, dar…

— Taci! şuieră ea.

— …dar până şi păgânii din antichitate băgaseră de seamă că Natura nu-ţi cere nimic fără să te fi pregătit ea însăşi pentru poverile pe care trebuie să le suporţi. Dacă acest lucru e valabil chiar şi pentru o pisică, atunci nu e cu atât mai adevărat pentru o fiinţă înzestrată cu voinţă, intelect şi raţiune? Asta, indiferent ce crezi despre Dumnezeu…

— Taci, lua-te-ar naiba, taci odată! şuieră ea.

— Dacă sunt puţin brutal, spuse preotul, o fac pentru tine, nu pentru copil. Copilul, aşa cum zici, nu poate înţelege. Iar tu, după cum spui, nu te plângi. Prin urmare…

— Prin urmare, îmi ceri să mor încet şi să…

— Ba nu! Nu ţi-o cer eu. Ca preot al lui Dumnezeu, îţi poruncesc prin autoritatea Atotputernicului Dumnezeu să-ţi iei mâna de pe copil, să nu oferi viaţa lui ca sacrificiu unui zeu fals al mizericordiei expeditive. Eu nu te sfătuiesc, eu te conjur şi-ţi poruncesc în numele lui Cristos Regele. Ţi-e limpede?

Dom Zerchi nu mai vorbise niciodată cu o asemenea voce, şi uşurinţa cu care îi veneau cuvintele pe buze îl surprinse până şi pe el. Continuă să o privească, până ce fata îşi coborî ochii în pământ. Vreme de o clipă se temuse că ea îi va râde în faţă. În aceste vremuri, când Sfânta Biserică dădea de înţeles că autoritatea sa era încă supremă peste toate naţiunile şi superioară autorităţii statelor, oamenii se simţeau îndemnaţi să pufnească în râs. Şi cu toate astea, încrâncenată din pricina copilului muribund, fata simţise seriozitatea din tonul poruncitor. Comisese o brutalitate.

Încercând s-o convingă cu vorba bună, iar acum îi păru rău. Printr-o poruncă simplă şi directă putea realiza mai multe decât prin insistenţă. Acum fata avea nevoie de un glas autoritar, mai mult decât de convingere. Zerchi îşi dădu seama de asta din felul cum se muiase, deşi îi adresase ordinul cu o voce cât se poate de blândă.

Intrară în oraş. Zerchi opri pentru a trimite o scrisoare, apoi zăbovi câteva minute la Biserica Sfântul Mihai pentru a discuta cu părintele Selo problema refugiaţilor, mai opri o dată la Departamentul pentru Apărare Zonală să obţină o copie după ultima circulară privind apărarea locală. De fiecare dată când se întorsese la maşină crezuse că n-o va mai găsi pe fată, însă ea îl aşteptase mereu tăcută, cu copilul în braţe şi privind în gol.

— Vrei să-mi spui şi mie unde aveai de gând să mergi, copila mea? întrebă el în cele din urmă.

— Nicăieri. M-am răzgândit.

Dom Paulo zâmbi.

— Dar păreai foarte hotărâtă să ajungi în oraş.

— Las-o baltă, părinte. M-am răzgândit.

— Bine. Atunci mergem înapoi acasă. De ce nu le laşi pe surori să se ocupe câteva zile de fiica ta?

— O să mă mai gândesc.

Automobilul goni înapoi spre abaţie. Când se apropiară de tabăra Steaua Verde, îşi dădu seama că se întâmpla ceva. Demonstranţii nu-şi mai făceau turul obişnuit. Stăteau adunaţi laolaltă şi păreau să discute cu poliţiştii şi cu încă un bărbat pe care Zerchi nu-l recunoscu. Trecu pe banda de viteză redusă. Unul dintre novici văzu automobilul, îl recunoscu şi începu să facă semne cu pancarta. Dom Zerchi nu avea de gând să oprească atâta vreme cât fata era în maşină, însă unul dintre poliţişti se aşeză în faţă şi semnaliză cu bastonul de dirijarea traficului către detectorii de obstacole ai vehiculului; autopilotul reacţionă imediat şi opri motorul. Îi făcu semn să scoată maşina pe marginea autostrăzii. Zerchi nu avu încotro. Cei doi poliţişti se apropiară, se opriră să-şi noteze numerele de înmatriculare şi-i cerură actele. Unul dintre ei se uită lung la fată şi la copil, observând biletele roşii. Celălalt flutură din mână către demonstranţii care stăteau locului.

— Deci dumneata eşti autorul întregii poveşti, nu? mârâi el către abate. Uite, domnul în tunică cenuşie de colo are o veste pentru dumneata. Te sfătuiesc să te porţi frumos. Arătă cu capul către un mic trepăduş de la tribunal care veni înţepat spre ei.

Copilul începu să plângă din nou. Mama se frământă, incapabilă să-şi găsească liniştea.

— Domnilor poliţişti, fata asta şi copilul nu se simt bine. Sunt de acord cu hotărârea tribunalului, dar vă rog să ne lăsaţi să ajungem la abaţie. După aceea mă voi întoarce.